Teoria ca teoria… dar practica daruieste adevarul

Tot ce am spus despre iubirea absoluta si infinita este doar teorie… asa ca nu credeti nimic din ce am spus pana nu practicati, pana nu va convingeti de propria voastra realitate interioara.

De fapt nu imi place sa vorbesc prea mult despre ceea ce nu poate fi cunoscut si inteles prin cuvinte, ci doar prin practica multa, traire si rugaciune.

Mi-au trebuit 17 ani  de viata ca eu insumi sa inteleg ca ceea ce traiesc si mi-a fost daruit nu este ceva trecator, sau lipsit de importanta.
Voi pune pe acest blog si ceea ce am lucrat pentru a doua carte, desi si aceste articole vor putea la fel de bine face parte din ea.

Daca sunt persoane care respecta ce am descris, sau care vor la randul lor ca iubirea sa nu fie doar un vis, si sunt translatori foarte buni, atunci pot sa traduca si sa daruiasca mai departe ceea ce am publicat.

Creditul celor spuse pana acum sa nu mi-l acorde mie, ci iubirii absolute si infinite, pentru ca numai Dumnezeu ne poate dezvalui intimitatea sa… noi suntem doar mesagerii care pot spune ceea ce ne este daruit si revelat.

Consider ca am spus tot ce poate fi spus…
Personal cred mai mult in practica decat in a vorbi mult despre ceea ce nu poate fi spus. De aceea inchei, lasand acest articol sa exprime in prim plan gandurile si perceptia mea despre trairea iubirii absolute si infinite, si sa fie ca o aducere aminte ca practica este mai importanta decat discutiile.

In schimb puteti voi impartasi in continuare experienta si trairea voastra interioara, pentru ca vreau sa cred ca nu sunt singurul “nebun” care traieste acest “vis” frumos.

Doamne Ajută!

Urmeaza-ti visul

Urmează-ţi visul… realizează-ți visul!

De fapt visul adevărat este dăruit de inimă, dar de cele mai multe ori visul iluzoriu de gândire. Pentru că visul dăruit de inimă este la limita imposibilului, pe când cel dăruit de gândire va necesita voință și răbdare.

Visul dăruit de inimă urmează de fapt realizarea sufletului, iar cel al gândirii pe cel al realizării materiale. Unul va aduce fericire adevărată, celălalt o fericire trecătoare.

Dar ce au la bază totuși visurile pentru a le realiza, fie că sunt trecătoare, fie că sunt pentru eternitate?

Este înscris în codul fiecăruia, drumul ce îl va avea de urmat în viață, dacă va fi mentorul unei persoane care va avea importanță pentru umanitate și evoluția sa, dacă se va sacrifica pentru ca alte persoane să dăruiască calea de urmat pentru generațiile următoare…

Întotdeauna generația veche a considerat generația viitoare incapabilă de a exista, pentru că generațiile noi nu au respect față de tradiții, trăiesc viața fără s-o respecte, prejudecățile devin de la generație la generație aproape inexistente. Dar dacă nu ar fi așa nu ar putea schimba lumea în care trăim și în continuare femeia ar fi fără drepturi, oamenii ar fi inegali în drepturi în funcție de culoare, rasă, naționalitate și alte câteva sute de prostii șterse de-a lungul timpului în evoluția societății în care trăim. În orice pădure bună vor exista și uscături, dar acestea vor dispare treptat prin faptul că nu au valoare… decât poate pentru a face focul, ceea ce într-un final oferă anumite avantaje. Am încredere în generațiile viitoare pentru că vor aduce schimbarea pe care generațiile vechi nu au putut s-o realizeze, deși unele voci vizionare s-au făcut auzite de-a lungul timpului, poate chiar au îndrumat sau îndrumă calea generațiilor viitoare sau pe cele actuale.

Această putere de a schimba vine din interiorul fiecăruia și este alimentată de iubire, la un nivel mai mare sau mai mic, pentru că izvorul sentimentelor este iubirea. Deci toți avem potențialul de ridica iubirea la nivel divin, depinde doar de noi să realizăm acest lucru. Poate vom întâlni piedici toată viața pentru a eleva sufletul nostru până la acest nivel de conștientizare, dar măcar în interior trebuie să ne luptăm pentru a o realiza, dacă în afară este mai greu de realizat.

M-am întrebat mereu care este… sau care a fost visul meu în această viață. Dar visul meu a fost realizat cu mult timp înainte, iar acum urmează să îl pot dărui și altora. Am încercat să fug cândva, îmi doream să devin pustnic, să trăiesc retras de lume pentru că în mijlocul lumii simt că ceva nu este în regulă. Am înțeles într-un final că nu pot fugi de ceea ce mi-a fost dăruit. Îmi este greu într-adevăr să mă amestec în mulțime, dar este un rău necesar, pentru că altfel nu voi putea comunica nimic din ce am trăit.

Viitorul nu va mai fi cel al societății actuale, iar semnele se văd peste tot în lume și în societatea în care trăim. Pentru că fiecare fir de nisip din clepsidra vieții numit suflet are importanță pe acest pământ. Fiecare joacă rolul care i-a fost sortit în această societate, dar va veni timpul când lumea se va trezi și fiecare se va gândi să aducă beneficiu comunității în care trăiesc, nu va mai fi egoist. Bogăția unora este de fapt pe spinarea și prostia altora, pentru că ce ar însemna să fie toți bogați? Unii sunt înzestrați cu mai multă inteligență, alții cu mai multă forță, alții cu noroc, dar toți sunt înzestrați sufletește, trebuie doar ca să fim treziți din somn. Iar suferința și criza tocmai pentru asta ne pregătește. Trecerea la o societate în care resursele să fie folosite în comun, în care bogăția să fie pentru comunitate, nu pentru individ, a fost un vis mereu, pentru că fără cunoașterea sufletului și dăruirea față de iubirea infinită și absolută, nu se va putea face, omul fiind bolnav. Cum pot îndruma bolnavii pe alți bolnavi?

Doar un om sănătos și curat la suflet va putea realiza evoluția societății actuale, iar dacă pentru asta va trebui să trecem prin niște chinuri îngrozitoare va depinde doar de noi. Cu cât ne vom trezi mai repede cu atât vom suferi mai puțin.

Primul pas pentru a cunoaște sufletul este dăruit de rugăciunea inimii. Nu este nevoie să cauți răspunsuri, să crezi într-o religie anume, să alergi prin toate colțurile universului pentru a-l găsi pe Dumnezeu. Doar prin rugăciune continuă și tăcere îl vei găsi pe Dumnezeu în interior. Iar atunci când l-ai găsit totul se va clădi pe acest fundal și tot ce vei crea va fi unic și va ajuta la evoluția lumii în care trăim. Rugăciunea inimii există în mulți deja fără ca s-o știe, pentru că nu înseamnă doar repetarea unor cuvinte clipă de clipă, ci mai ales trăirea pe care o ai în interior. Iar mulți dintre noi au o trăire prin care fac minuni peste tot în jurul nostru… fie în plan material fie sufletesc.

Dacă visul tău îți va aduce împlinire și fericire, dar mai ales dacă vei ajuta oamenii și lumea în care trăiești să devină mai bună și mai iubitoare, atunci va merita sacrificiul pe care îl faci sau îl vei face. Dacă nu… atunci încă nu e târziu să te uiți și în interior să vezi dacă nu cumva ai uitat ceva…

Cand iubirea este precum aerul

Spuneam cândva că poţi păcăli destinul… chiar îl poţi adapta după ceea ce doreşti sau gândeşti pentru că există liberul arbitru în viaţă… că poţi să resetezi destinul renunțând la tot.

Poate poți reuși într-un final dacă poți distruge ceea ce te face fericit, dar mai ales poate vei fi fericit dacă cioburile sparte s-ar lipi la loc… sau dacă nu distrugi ceea ce simți, pentru că aceasta era ceea ce a dat naștere a tot ceea ce se întâmplă și a tot ce ai trăit în interior.

Acum câteva zile auzeam din întâmplare la TV, pentru că eu nu mă mai uit la emisiuni de ani buni… că o fetiță a murit de dorul mamei sale pentru că o părăsise fiind plecată la muncă în Italia, refuzând să mai mănânce.

Da… viața își urmează cursul oricum cu sau fără firele de nisip din clepsidra universală a vieții pe care o reprezentăm… dar efectele pe care lipsa iubirii sau alungarea trăirii ei, nu mai vorbesc de respectul sau adorarea izvorului trăirii și existenței sale, pe termen lung sau scurt sunt de domeniul fantasticului sau poate al unei realități crude.

Dacă așa ceva s-ar fi întâmplat în copilăria celor care au avut un rol important în evoluția societății noastre din prezent… dacă lumea în care trăim, pe care noi oricum o considerăm de rahat, ar fi într-adevăr insuportabilă… dar stai că pentru unii din semenii noștri chiar este – Catastrofa umanitara… Aceasta se întâmplă în prezentul zilelor noastre, când se spune că suntem evoluați, că am ajuns la un nivel de civilizație avansat…. când tone de mâncare se aruncă în alte părți unde este prea din abundență. O asemenea poveste îmi spunea bunica despre foamete în anii de după al doilea război mondial, când i-au murit câțiva copii…

Poate că așa este scris să te lupți cu morile de vânt din existență… care privesc impasibile la cursul vieții noastre. Poate că unii dintre noi vor apuca deceniul… hell poate anul viitor clipa următoare… dar câți ar avea tăria și puterea să renunțe la viață pentru că este lipsită de iubire… sau câți ar avea energia să lupte până la moarte pentru trăirea ei… dar din punct de vedere material sunt doar cifre pe tabla vieții… în planul sufletelor în schimb este inadmisibil.

Depinde doar de noi dacă va fi spre bine sau spre rău… asta ca s-o spun din cărți sau pentru a arăta optimismul care se poate construi ușor din vorbe, dar în realitate este mult mai tragic. În realitate nimic nu poate fi scris sau schimbat în afară de ceea ce este pus deja pe axa timpului… singurul lucru posibil poate, care ne este permis, este să ieșim din limitarea timpului pentru o clipă și să privim eternitatea sufletelor noastre, prin trăirea iubirii divine și absolute, pentru că asta este energia divină care alimentează sufletul spre evoluția sa, îl călăuzește spre eliberarea sa din ghearele destinului. Dar doar atât îți este permis pentru că în plan material în schimb nu poți face nimic mai mult decât îți este permis, astfel până și Iisus a trebuit să se supună soartei sale, deși a văzut dinainte ceea ce i se va întâmpla. Dar una e să vezi și alta să trăiești să treci prin fiecare clipă în realitate nu doar ca într-un vis. Astfel în ultimele clipe fiind slăbit de puteri, a strigat: „Eli Eli lama sabachthani?”. Iar dacă privim în trecut asta nu prea a salvat pe mulți dintre noi, ba chiar a adus multă suferință din partea celor care reprezentau biserica și o foloseau ca un mijloc pentru atingerea scopurilor lor.

Concluzie: sufletul îl mai putem salva dar trupul nu se știe niciodată…

Deci ar trebui să luptăm mai mult pentru suflet decât pentru trup așa cum se întâmplă în prezent în societatea noastră… poate doar atunci lumea va fi mai fericită, mai purificată… și mai evoluată.

Trăiește clipa… și ciudat cum o trăiesc majoritatea dintre noi… în distracție și uitare de sine.

Fugi de rana adâncă din viața ta… încerci să uiți pe cât poți de existența sufletului tău, că va trebui cândva să treci prin suferință ca să îți poți întâlni sufletul. Dacă la naștere măcar nu ești conștient de durere, pentru a-ți elibera sufletul va trebui să treci conștient prin fiecare clipă de durere provocată de ruperea legăturilor cu planul material. Mda… mai devreme sau mai târziu toți va trebui să trecem prin această durere insuportabilă… puțini sunt cei care vor reuși să aducă și trupul la această regăsire a sufletului lor. Asta în primul rând pentru că sufletul doar tolerează trupul așa cum este la majoritatea dintre noi – murdar, alterat, plin de dorințe, oricând gata să fie mâncat de viermi.

Fără iubire… chiar în forma cea mai slabă… toți am refuza să mai trăim fie și o clipă pe acest pământ… și totuși noi o tratăm cu indiferență, încă nu ne-am plecat capul în fața existenței sale… încă nu vedem sămânța divinității în trăirea ei… încă nu vedem că iubirea este dumnezeul nostru pe care îl căutăm de când am devenit conștienți de existența noastră pe acest pământ…. încă nu înțelegem de ce uneori suntem triști sau când golul interior nu poate fi umplut de nimic… nici măcar de durere și suferință.

Cândva mi se spunea că sunt fericit că eu pot trăi iubirea la un asemenea nivel de conștientizare… dar le spun că este de fapt un blestem… pentru că trebuie să trăiesc viața pe care nu mi-o doresc, că trebuie să accept tot ceea ce există în destinul meu… pentru că nu depinde numai de noi, ci depinde și de alegerile celorlalți… dar mai ales depinde de acel Dumnezeu care se pare că în astfel de momente fuge din existența noastră… dar și mai rău că deși trăiesc iubirea, în loc să aducă fericirea, aduce suferință și durere surdă în această inimă, care mă întreb cum naiba de nu s-a îmbolnăvit încă. Când trăiești iubirea nu poți privi cu ochi goi tot ceea ce se întâmplă atât în viața ta, cât și în a celor apropiați, iar asta se multiplică cu cât vezi că peste tot în lume primează suferința.

Ești fericit că trăiești iubirea, dar în schimb simți durere… pentru că fericirea este în interior, dar în afară este doar suferință… ești fericit cu adevărat când închizi ochii pentru o clipă și uiți de tot ceea ce este în afara ta… dar asta nu este oare la fel cum fac ceilalți și închid ochii interiorului prin trăirea distracției și a uitării de sine. Ceea ce au în comun și unii și alții este doar uitarea de sine… pentru că atunci când nu uiți și ești conștient, de fapt tot ceea ce simți este o suferință insuportabilă… nu atât pentru destinul propriu, cât pentru al existenței în sine.

Este frumos când poți trăi doar în tăcere, dar când iubirea este precum aerul, liniștea nu va intra în viața ta decât când ori vei fi adormit pentru totdeauna… ori atât în interior cât și în plan material inima își găsește alinarea.

Back to Solitude…

Am fost provocat să spun în cuvinte mici sau mari ce am făcut eu vara asta… de către Haotik.

Dacă ar fi varianta scurtă aş spune că am aşteptat să treacă timpul… dar de fapt mi-am ocupat timpul cu câteva proiecte și într-adevăr am așteptat să încasez recompensa, ca să pot porni într-o aventură pe care am tot amânat-o de ceva timp. În același timp am avansat și m-am pregătit sufletește și am pus în funcțiune mindset-ul pentru proiectul nou la care lucrez de ceva timp mental. Pentru partea spirituală am încercat să „scrijelesc” câte ceva în acest articol – Să vorbească și tăcerea…, iar pentru partea materială arunc în aer tot ce a mai rămas pe ultima „sută de metri gânduri” pentru destinul actual și mă arunc în neantul destinului viitor cu speranță de mai bine… pentru că până acum nu am fost mulțumit deloc de turnirul destinului în care am fost înfrânt… cel puțin sufletește… de cavalerul decepțiilor „fără număr”.

Ca rezumat – am stat mult în liniște… m-am întâlnit cu EU-l meu și l-am cunoscut astfel mult mai bine, mi-am depășit limitele în meditație, am ascultat muzica interiorului în clipe eterne, iar ca maestru spiritual am avut rugăciunea inimii… și în tot acest timp am stat la „umbra” iubirii.

Cât despre viitor doar tăcerea va putea spune mai mult decât cuvintele umile pe care le-am tot aruncat de peste un an pe acest blog… Sper să auzim numai de bine pe viitor!

Sa vorbeasca si… tacerea

Acum ceva timp am încercat să mă retrag în linişte, să renunț la un destin străin sufletului meu, dar nu reuşeam decât să mă eliberez prin cuvinte.

Dar zi de zi sufletul a câștigat teren în fața gândirii care pusese stăpânire pe existența mea în ultimii ani. Dar nu este prima dată când se întâmplă… iar acest lucru se repetă pentru că încă nu am învățat lecția. Omenirea nu este pregătită pentru viitorul în care iubirea va păși alături de noi în destinul nostru precum gândirea face parte clipă de clipă din viața noastră. Sper ca aceasta să fie ultima lecție din viața mea pentru că nu îmi plac lucrurile care se repetă fără a rămâne nimic în viață decât amintirea a ce a fost… dar nici amintirea a ce va să fie nu aș dori în existența mea.

Pentru că sunt adeptul determinismului cuantic, în care avem un set de alegeri… care pot fi chiar nelimitate… dar cu fiecare alegere pe care o facem, destinul se face cunoscut în următoarele clipe și de multe ori prindem crâmpeie din aceste valuri ale existenței. Singura diferență o face clipa prezentă… aceea nu poate fi falsificată, nici măsluită. Dacă cineva va dori să aibă libera alegere va trebui să trăiască total în prezent, dar să fie conștient de fiecare clipă atât din interior cât și din exterior. Să fie așa de treaz încât vântul care mângâie copacii din jurul său nu va trece neobservat, dar nici norii jucăuși de pe cer, iar aerul pe care-l inspiră nu va fi doar aer…

Poți simți forța alegerii pe care o faci în acele momente de conștiență totală, de întâlnire între suflet și gândire, în care te întrebi dacă alegerea pe care o vei face este determinată sau nu de gândire sau de suflet… sau de dorințe. Dar fără iubire suntem fără busolă în alegerile pe calea cea bună din destinul nostru. Asta nu înseamnă că nu vom mai alege suferința, dar când vor sosi necazurile nu vor mai fi o necunoscută, ci vor da o nouă direcție vieții tale, pentru că astfel cu fiecare alegere conștientă vei vedea ce îți face bine și ce te îndepărtează de tine însuți.

Vorbesc cu plăcere despre iubirea absolută și infinită, simt cum totul se aprinde în mine atunci când întâlnesc o persoană însetată după această trăire, când caută răspunsuri pe care nu le poate afla decât prin multă practică și dăruire cercetând cu atenție fiecare colț din interiorul său. Vorbesc mult și frumos, dar până la un moment dat în care simt că am spus tot ce poate fi spus, iar restul sunt doar umbre ale cuvintelor dinainte. Pentru că fără practică și fără trăire nu se poate testa ceea ce spun sau descriu. Atunci când simt că doar tăcerea mai poate spune ceva nou celor din jurul meu devin tăcut dar atent.

Cu toții ar trebui de fapt să învățăm limbajul tăcerii, pentru că acesta aparține sufletului. Sufletul nu are nevoie de cuvinte ca să existe, ca să creeze minuni în jurul său… are nevoie de multă tăcere ca să-și facă cunoscută prezența în gândire, dorințe… în existența ta. Astfel va putea prelua controlul pierdut de Adam când a ales calea gândirii, când a început să își pună întrebări de care nu avea nevoie în existența sa pentru că deja știa totul… dar nu era conștient de asta. Este ca atunci când ai ochelarii pe nas dar ai uitat de existența lor și îi cauți peste tot în jurul tău, dar nu ești conștient că altfel nu ai putea vedea ceea ce cauți, dacă nu ar fi la locul lor.

A sosit momentul să vorbesc prin tăcere, și să gust mai mult din viața care se întâmplă în jurul existenței mele. Simt că nu mai am nimic de spus… doar practica iubirii va mai putea dărui ceva cu totul nou atât în existența mea cât și în existența voastră.

Am așteptat ceva timp ca acest lucru să se întâmple, pentru că l-am dorit din prima clipă când destinul mi-a furat ce aveam mai de preț în existență, dar poate acest lucru a fost ca să învăț că nu doar o imagine poate fi așezată pe tronul iubirii lumești, ci sunt milioane însetate după iubire, dar majoritatea sunt novici pe această cale în regăsirea iubirii pierdute în adâncul inimii.

Nici o alegere pe care dorești s-o faci nu va fi lăsată să se întâmple decât atunci când sosește ceasul ca să prindă viață în existența ta. Este ca și cum ai alerga de la un capăt la altul al unei scene în care cei de pe margine te lovesc cu bâtele. Poate vei reuși să ajungi la celălalt capăt sau poate vei fi înfrânt pe parcurs. De aceea îți trebuie un scut ca să reziști la loviturile destinului… Scutul meu a fost trăirea iubirii, atât a celei lumești cât și a celei nevăzute care se reflectă în aceasta. Altfel nu aș fi reușit să rezist nici o clipă, dar mai ales nu aș fi rămas decât cu regrete sau ură pentru un destin pe care-l simțeam cu mult timp înainte să se întâmple. Atât că una e să-l simți sau să-l vezi, dar este mult mai greu ca să-l trăiești… să simți fiecare lovitură nu ca într-un vis ci așa cum este de fapt în realitate… dureros și insuportabil uneori, încât moartea pare o glumă de cele mai multe ori față de restul.

Da… în sfârșit a sosit timpul ca să vorbească și tăcerea…

Visam… dar cu ochii larg deschisi

Toți visăm mai mult sau mai puțin, dar cu toții visăm legat de realitatea în care trăim, pentru că realitatea nu este percepută la fel de fiecare. Fiecare are colțul minții lui în care se retrage pentru a-și mângâia orgoliul, sau pentru a-și elibera tulburarea interioară, iar cei care nu reușesc să viseze, sau destinul le dă prea multe palme insuportabile, renunță să mai viseze, dar renunță și să mai lupte măcar pentru viața pe care o au de la naștere.

Nu cred că este ceva de condamnat când cineva care s-a săturat să mai primească lovituri de la destin, să-i întoarcă palma la rându-i renunțând să mai fie „sclav”. Poate de aceea religiile condamnă acest act mai ceva ca pe o crimă… deși poate acesta ar fi singurul act în care se reflectă libertatea de a alege. Sună morbid, dar trebuie un mare curaj să poți ieși din jocul destinului și mai ales trebuie să rupi toate lanțurile gândirii. Deși sunt adeptul determinismului, ceea ce ar presupune că nici măcar actul de a renunța la viața ta dăruită de destin nu este întâmplător sau liberă alegere, gândirea mea fiind depășită demult de aspectele duale, adică pentru mine „da” și „nu” sunt două aspecte ale aceluiași lucru, întotdeauna există loc și pentru liberul arbitru. Dacă le unești obții o proiecție mult mai apropiată de realitate decât dacă le separi. Dar a putea înțelege așa ceva înseamnă să treci peste barierele gîndirii logice… te poți apropia prin logica abstractă totuși de o acceptare a acestui fenomen. Dar pentru astfel de discuții nu există limită, deci nu voi continua, mai adaug doar că teoria cuantică aplicată la nivel existențial este mai apropiată de viziunea mea asupra existenței decât celelalte.

teoria cuantica

Visele pot fi legate de existență, de un plan imaginar sau legat de lumea spirituală. Dar toate sunt la fel – iluzii, pentru că singurul mod de trăi în realitate este să nu visezi. Altfel toate proiecțiile tale mentale pot influența mai mult sau mai puțin realitatea în care trăiești. Nu degeaba se spune în religie că până și faptul de te gândi la un lucru considerat păcat, dar fără a-l făptui, este un păcat mai mare chiar și decât a făptui acel lucru. Asta cred că subliniază și mai mult puterea gândirii, iar efectul gândirii și „visurilor” noastre este reflectat în societatea în care trăim. Manipularea și influențarea modului în care să ne trăim viața este reflectată peste tot în jurul nostru și creează dependența de lucrurile de care nu avem nevoie.

În zilele noastre „zeitățile” sunt oameni normali cu puteri mai mari decât ale lui Iisus în a influența modul de viață și chiar viața multor semeni. Vedetele din orice mediu (cântăreți, actori, scriitori, etc.), oamenii de succes, oamenii cu talente deosebite, sunt noii zei. Dar aceștia sunt mai „periculoși” decât zeii nevăzuți sau închipuiți, pentru că aceștia sunt palpabili, le vedem influența în jurul nostru în viața sau gândirea semenilor noștri. Evoluția omenirii, implicit a sufletului uman, nu va putea avea loc atât timp cât societatea și gândirea este egoistă, îndreptată asupra competiției, afirmării și luptei care creează fals și suferință, pentru că este anormal ca unii să aibă parte de bogăție nemăsurată, ca tot ei să spună că ceilalți din jur nu muncesc prea mult, sau că nu au luptat prin orice mijloc să ajungă ca și ei. Într-o societate ideală viitoare, omenirea nu va mai lăsa resursele și puterea în mâna a câțiva oameni, care să lupte doar pentru interesele lor sau ale celor din jurul lor, ci va gândi la nivel global, resursele și bogăția vor fi distribuite în folosul comunității și fără a mai distruge sau polua natura. Astfel nu va mai exista foame sau lipsuri, dar chiar dacă va exista va fi suportată de toți, ceea ce va crea un cadru mult mai apropiat de evoluție decât la momentul actual.

Societatea actuală este falsă, pentru că se bazează pe un lucru fals – banii, iar în ultima vreme poate că acest lucru este simțit din ce în ce mai des prin crizele inventate, pentru că nimic nu este real de fapt. Este știut că cine deține mai mulți bani, aceia controlează totul la ora actuală. Dacă nu ar mai exista bani, iar valoarea lucrurilor nu ar mai fi „umflată”, societatea așa cum o știm ar înceta să mai existe… dar nici nu ar mai putea fi controlată. Pentru că nevoile umane în realitate sunt foarte mici… sunt existențiale. Fericirea este dăruită de lucruri care nu pot fi cumpărate sau evaluate în planul material. Iar modul implementat în gândirea societății în care trăim este dat de nivelul de consum, de nevoi și vicii inventate și create tocmai pentru a stăpâni gândirea noastră. Un exemplu este tutunul – el este folosit de veacuri, dar influența chimică și substanțele care creează dependența în folosirea lui, au generat problemele și cauzele legate de sănătate, pentru că atacă sistemul imunitar. Deci s-a creat dependența ca apoi să se crească prețul și cu toate metodele de stopare a consumului, de fapt produce mai mulți bani și mai mult rău decât oricând. Cred că de fapt este scos țap ispășitor pentru toate celelalte probleme nevăzute din existența noastră, precum poluarea și faptul că majoritatea lucrurilor din jurul nostru afectează gândirea și sănătatea noastră. Nu spun că este un lucru bun, dar implementarea ideii că face rău după ce ai lăsat acel lucru decenii întregi să facă rău, este la fel de rău ca implementarea ideii că sexul este un păcat.

A visa este un lucru bun într-o oarecare măsură, dar visul tău ar trebui să fie imposibil, pentru a fi vis cu adevărat, altfel este doar o refulare a dorințelor tale materiale sau spirituale. Atunci când visezi în somn, realitatea așa cum o știi nu mai există, iar unii pot vedea în somn lucruri din realitate înainte de a se întâmpla. Când visezi cu ochii larg deschiși, nu mai poți ignora realitatea și atunci vei dori ca visul să devină realitate, acționând pentru îndeplinirea lui. Astfel unii realizează lucruri în planul material care par imposibile pentru unii, iar alții creează în plan sufletesc trăiri imposibile pentru cei care luptă pentru visele în plan material. Depinde de lumea pe care o alegem să ne dăruim viața sau viitorul, dar mai sunt puțini care nu mai visează deloc. Pentru că visele sunt pentru copii, iar oamenii maturi nu mai visează, ci muncesc pentru visele copiilor.

Nu putem ști dacă lumea în care trăim nu este de fapt un vis până nu ne trezim cu adevărat, până nu vedem cu adevărat cine suntem, dacă suntem mai mult decât acest trup, sau dacă ceea ce au visat alții despre suflet este adevărat. Într-un fel majoritatea simțim că totul este un vis… mai frumos sau mai urât, dar puțini dorim să ne trezim cu adevărat la realitate… să nu mai visăm cu ochii larg deschiși.

Iubire… Punct si de la capat

Uneori îmi vin în minte gânduri care mă uimesc și pe mine cu ideile ce apar din neantul interiorului. Atunci realizez că nu sunt create de mine ci îmi sunt revelate, de fapt nimic nu este nou în creație… exista acel lucru pe care credem că noi l-am creat cu mult înainte ca omenirea să fie conștientă de existența ei. Noi doar am fost aleși ca să transmitem mai departe mesajul sau informația care va ajuta sau va distruge multe vieți în existența noastră.

Egoismul uman nu are limite… am distrus tot ce era în jurul nostru pentru a putea să ne fie nouă cât mai bine, fără să ne doară de natura care ne-a dat viață sau de semenii care trăiesc de pe o zi pe alta. Există oameni incredibil de bogați… nu sufletește ci material vorbind… și există oameni incredibil de săraci tot material vorbind. Măreția unui suflet nu este dată de gradul de realizare în plan material, dar nici de sărăcie. Un suflet nu se eliberează prin numărul de oameni pe care i-ar ajuta din punct de vedere material sau prin binefacerile pe care le-ar lăsa în folosul umanității… Uitați-vă în jur și veți înțelege ce spun: oamenii sunt în continuare „mizerabili”, sau se simt așa majoritatea, unii mor de foame, alții nu pot să cheltuie cât câștigă, toate descoperirile ajută de fapt doar pe unii dintre noi, în nici un caz pe majoritatea… și în nici un caz dacă nu stai bine din punct de vedere material. Societatea a evoluat aparent, dar problemele existențiale sunt aceleași de milenii. Unii vor spune că acum sunt mai mulți care au o viață socială mai bună, dar dacă privim la cifre, este exact invers. Populația a crescut la cifre incredibile… și crește an de an… sau mă rog doar două nații cresc cât toate la un loc…

Considerăm că această planetă ne aparține și suntem stăpâni peste tot ceea ce ne dăruiește prin creația ei. Ciudat mod de a respecta ceea ce ne-a dăruit viață și ne hrănește nu doar trupul dar și sufletul. Iar dacă în viitor vom suferi din cauza greșelilor noastre, vom da vina tot pe ceea ce am încercat să distrugem. Bunăstarea materială, sau lupta pentru realizarea ei de fapt distruge existența și nu lasă sufletul să aspire la libertate. Dacă oamenii ar încerca din nou să trăiască simplu și să asigure exact cât este necesar trupului și sufletului, viața noastră ar fi doar fericire și împlinire. Dă Cezarului ce-i al Cezarului, adică trupului hrana de care are nevoie, iar lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu, adică sufletului hrana de care are nevoie. Dacă unul este limitat (trupul) și trebuie să fie hrănit cu măsură, altul (sufletul) este nelimitat, deci hrana sa nu va trebui să fie limitată. Dar noi facem exact invers, iar de aici vine sursa nefericirii noastre. Considerăm de altfel că gândirea noastră este evoluată, că mintea noastră este la un nivel de evoluție avansat, suntem la culmea evoluției speciei noastre. Dar suntem precum maimuțele pe care noi le considerăm mult sub evoluția noastră… mă refer în plan spiritual. Considerăm că faptul că facem calcule complexe, sau am descifrat unele secrete legate de existența noastră, ne ridică mult peste animalul care zace în noi. De fapt doar câțiva dintre noi au descoperit aceste lucruri… doar câțiva au avut acces și au înțeles și descoperit acestea. Restul suntem la fel de înapoiați precum maimuțele față de delfini în comparație cu cei care sunt numiți savanți ai societății noastre. Deci inegalitatea în cadrul existenței este universală, nu doar în plan material, dar și al gândirii, la fel este și în plan spiritual.

Avem de fapt acces la informație în funcție de capacitatea noastră intelectuală actuală, la fel și în plan spiritual. Dar pe axa timpului tot ce a fost și tot ceea ce va fi există de la începutul creației. Trebuie doar să obții „aprobarea” s-o vezi dincolo de limitele timpului. La fel și în plan spiritual trebuie să urmezi niște reguli și să practici mult până ce vei putea primi informațiile existente odată cu creația sufletului tău.

Problema omenirii, chiar și în plan religios vorbind, nu doar existențial, este că omul fiind limitat în gândire limitează și puterea divinului, spunând chiar că este o idee inventată tot de el pentru a putea avea un ideal. Să luăm de exemplu așa-zișii atei, pentru că am cunoscut câțiva, care nu cred în puterea decretată în religii, dar totuși cred într-o inteligență universală, care guvernează universul și tot ceea ce conține. Doar un prost și înapoiat ar putea crede că nu există nici o altă putere peste existența sa (și sunt destui din aceștia)… dar viața are grijă să educe astfel de specimene… de aici se vede cât de înapoiați suntem. Majoritatea nu suntem fericiți, dar chiar și nivelul celor care se consideră fericiți este departe de adevăr. De fapt nu există nimic pe acest pământ care să aducă adevărata fericire, pentru că noi nefiind evoluați nu putem înțelege ce este fericirea de fapt. Să fie doar împlinirea simțurilor, sau doar lipsa de griji… ceea ce împlinește sufletul?!

Limitarea aceasta o vedeam de acum 18 ani peste tot în jur, chiar și în religie… Este folosită și manipulată existența lui Dumnezeu după dorința și necesitățile timpurilor si oamenilor care au avut acces la informațiile spirituale. Dumnezeu se lasă modelat și acceptat în existența noastră după cum are nevoie fiecare. De aceea de multe ori ni s-a impus de către alții cu forța modul actual de gândire, iar tot de aici vor veni toate problemele viitoare. Pentru că puterea unei religii este dăruită atât de numărul de adepți, cât și de cei care au adus informații mai complete și notorietate acelei religii. Dar la ora actuală lumea este într-o criză nu doar materială, dar și spirituală. Pentru că tehnologia a adus în societate o oarecare bunăstare materială, dar a făcut în același timp să dispară misticul și inocența minții noastre. Lumea pare astfel că a evoluat, dar de fapt stă pe loc și se învârte ca un titirez. Întoarcerea la lucrurile simple, la rugăciune, viața moderată și respectul asupra existenței pot dărui un început pe calea eliberării sufletului. Societatea și tehnologia au furat ce aveam mai de preț în existența noastră. Mulți trăiesc fără să fie conștienți de existența lor. Fără să privească cerul, fără să mai simtă mirosul naturii în sufletul lor, fără să privească măcar o clipă zilnic în interiorul lor, oamenii sunt condamnați la nefericire, iar asta dacă vor uita, nu va mai fi nimeni la un moment dat să le reamintească, dar şi chiar dacă ar mai fi nu vor mai putea înţelege, pentru că nu vor mai avea nimic în jur să le dăruiască aceste stări.

Iubirea divină se aseamănă cu o persoană îndrăgostită, care acceptă orice, chiar şi să fie sclav, doar ca să fie în preajma persoanei iubite. Se lasă folosită, manipulată, batjocorită, numai să nu fie respinsă cu totul, pentru că fericirea existenţei sale nu stă în împlinirea dorinţelor sale, ci în dăruirea fericirii persoanei iubite. Iar dacă persoana iubită nu va mai avea nevoie în existenţa sa de ea, atunci poate să dispară pentru totdeauna din existenţă pentru că viaţa nu mai are un rost, decât atât timp cât măcar a putut sădi în inima persoanei iubite sămânţa iubirii veşnice, nu pentru o persoană ci pentru însăşi existenţa iubirii în suflet.
Iubirea există în sufletul nostru pentru că ea este cea care i-a dat viață, este cea care-l împlinește și este cea care-l face fericit. De aceea iubirea omenească orbește, poate dărui aceeași exaltare pe care o ai în fața naturii, a lucrurilor minunate din existență, în prezența persoanei iubite.

Iubirea omenească este doar începutul, doar sădirea sămânței în sufletul nostru, iar dacă va înflori va depinde doar de noi atât prin acțiunile noastre, dar mai ales prin acceptarea existenței sale în sufletul nostru.

Scoala de Suflete

Școala de suflete reprezintă viața pe care o trăim, asta dacă vă întrebați cumva ce naiba aș încerca să transpun prin cuvintele ieșite din nebunia minții mele, pentru că în mod sigur asta începe să prindă contur în jurul existenței mele poate în mintea celor care mă cunosc… Mai departe nu este nevoie să citiți cei care vă așezați comod în viața voastră plictisitoare de zi cu zi.

Acum vreun an aș fi zis că viața mea este urmărită de necazuri, de răul imanent ascuns în gândirea noastră, că nu se merită trăită… dar aș fi avut dreptate într-un singur sens… nu se merită trăită fără existența iubirii în viața noastră. În rest tot ce s-a întâmplat în viața mea a fost spre binele meu, implicit spre fericirea mea.

Trăirea iubirii divine are efect de bumerang, iar traiectoria sa în viața noastră este elipsoidală. În anumite locuri se intersectează cu viața noastră și ni se dezvăluie existența ei, dar în rest nu putem fi decât conștienți de existența ei în jurul vieții noastre. Cel mai greu a fost când eram conștient că sufăr degeaba, că tot ceea ce mi se întâmplă nu e deloc grav, dar mai ales că timpul va trece peste toate, singura problemă era depășirea lui. Poate dramatizarea a fost din cauză că nu era ceva nou, lupta cu mintea am avut-o de multe ori înainte, dar de fiecare dată pare ceva nou, pentru că este trăită în timp real, iar asta dă unicitate fiecărui moment, deși este la fel. Percepția noastră este diferită, dar momentele sunt la fel, trăirea iubirii este la fel, nu există mai mult sau mai puțin, mai curat sau mai murdar, mai intens sau mai slab. Iubirea se reflectă la fel în existența noastră, nu vine cu măsură ci se revelează exact așa cum este, fără dualismul și limitarea închipuite de mintea noastră. Deci problema este doar în ograda noastră, în mintea noastră limitată. De aceea ni se pare că uneori trăim iubirea mai intens decât în altele, sau că ceea ce trăim nu mai este la fel de intens ca în trecut. Dar uneori sunt de ajuns câteva momente de criză ca să ne dăm seama că lucrurile nu erau chiar așa cum ne închipuiam noi.

Mintea noastră înșelătoare ne dă impresia de satisfacție, de liniște, de evoluție, în momentele când luptăm pentru lucruri mărunte, dar totul se termină de obicei aproape imediat cum s-au îndeplinit, pentru că la scurt timp se instaurează rutina și plictiseala în viața noastră. Un suflet care a gustat din iubire cu adevărat și simte că viața este mai mult decât ceea ce vedem în jurul nostru, va simți nevoia să lupte până la moartea gândurilor cu nimicurile din jurul egoului existenței dăruite la nașterea sa în lumea materială.

Totul în viața noastră se petrece pentru a face sufletul să fie conștient de existența și menirea sa. S-a vorbit mereu de sensul existenței noastre, scopul vieții noastre, eliberarea din sclavia gândirii noastre, cunoașterea celui care ne vorbește mereu în interior și nu ne lasă o clipă în pace… până nu îl asculți cu adevărat. Pentru că atunci când vom învăța să ascultăm pe cel care ne vorbește în interior, vom găsi liniștea și fericirea în existența noastră… Și cum îl poți auzi dacă mintea ta trăncănește mereu ca o moară stricată. Liniștea repară această anomalie din interior și astfel vom putea vedea în sfârșit ceea ce se ascunde acolo. Din acel moment vom avea respect și venerație pentru dumnezeul din interiorul nostru… pentru că toți ascundem dumnezei înăuntru, și ne închinăm la idolii din afara noastră, inclusiv la trupul, pasiunile și dorințele noastre. Dumnezeul din interior este același pentru toți, dar fiecare îl percepe diferit sau deloc, pentru că mintea lăsată de capul ei se va juca cu viața noastră închipuind și creând tot felul de idealuri, scopuri, jocuri, scenarii… Totul doar pentru a te îndepărta de „tine” însuți, pentru a se așterne cât mai mult praf pe oglinda inimii tale, pentru a pune ochelarii de cal cât mai bine pe ochii sufletului nostru, adică pe mintea noastră. Ne identificăm așa de bine cu gândurile și cu mintea noastră încât uităm cine este „stăpânul” din interiorul nostru. Sau majoritatea nici nu suntem conștienți de existența sa, cu atât mai puțin chiar și dacă ni se spune, sau suferința din viața noastră lăsată pentru a ne trezi din „somn”… nimic nu va reuși să ne dea palma care ne trebuie pentru a apuca drumul eliberării sufletului.

Sunt atâtea lucruri și informații, care cândva erau considerate sfinte, în jurul nostru… aflate la îndemâna noastră pentru a scăpa din capcanele întinse peste tot ca o pânză de păianjen peste existența sufletului nostru. Aceste informații nu erau revelate si dezvăluite decât celor inițiați, nu erau accesibile neofiților. Este adevărat că este așa de multă informație încât nu mai poți desluși ce este de folos și ce nu în ajutorul sufletului. Dar rugăciunea continuă și atenția îndreptată spre interior, vor aduce liniștea și conștientizarea necesară pentru a înțelege si cerne de ce are nevoie cu adevărat sufletul nostru.

Sufletul nostru are nevoie de trei lucruri pentru a fi cu adevărat fericit și împlinit:

1. - 1. Rugăciune continuă după cum s-a spus: “Rugaţi-vă neîncetat!“
2. - 2. Atenția continuă precum un observator, denumită și trezvie
3. - 3. Iubire adevărată, căci: „Dumnezeu este IUBIRE!”

Acestea trei se împletesc și completează una pe cealaltă, așa că dacă pornești prin oricare pe calea eliberării sufletului, implicit se vor revela pe parcurs toate. Sunt doar două cărți pe care le recomand, deși este de ajuns doar una… Pelerinul Rus și Mica Filocalie a Rugăciunii Inimii… pentru a fi de ajutor pe calea rugăciunii neîncetate și eliberarea sufletului din chingile existenței.

Poate că și Cartea „Inimi ale Iubirii” vă va fi de ajutor atunci când va începe să ardă în interior iubirea absolută și infinită sau când crezi că iubirea omenească este reflecția iubirii infinite și absolute în sufletul nostru….

Școala de suflete numită viață, este grea doar pentru cei care nu văd în viața lor lumina din interiorul lor, care nu luptă pentru eliberarea sufletului, care lasă gândirea să le guverneze viața, deși sufletul lor este trist și pustiu, tânjind după ceea ce-l face fericit – Iubirea Infinită și Absolută…

Fericirea are radacini in tine

Căutăm în viață să fim fericiți realizând un vis sau sperând ca altcineva să aducă fericirea în viața noastră.

Ajungem să trăim iubirea la un moment dat, dar vom continua să suferim prin acţiunile celor pe care-i iubim sau credem că datorită lor ni se datorează trăirea din interiorul nostru. În realitate ei doar au jucat un rol în această piesă de teatru numită viață, așa cum și noi la rândul nostru îl jucăm pe cel care ni s-a hotărât de la naștere. Depinde doar de noi de la momentul în care ni s-a dăruit trăirea iubirii până la primul moment de suferință, dacă vom lupta toată viața pentru conștientizarea existenței sale în interiorul nostru, sau vom renunța la trăirea și împlinirea ei. Pentru că trăirea ei nu este condiționată de cei din jurul nostru sau de cei față de care o trăim, sau care ne-au provocat scânteia care a trezit focul de mai târziu. Iubirea este o calitate a sufletului nostru, este ceea ce i-a dăruit existența și ceea ce îi dăruiește conștiința existenței sale, dar în același timp ceea ce îi dăruiește un scop în această viață, ceea ce îl face fericit prin însăși existența sa în interiorul nostru.

Trăirea iubirii reprezintă de fapt trezirea sufletului nostru, așa cum te trezești din somn, un somn provocat de oboseala si activitatea unei zile normale din viața unui om. Iubirea dăruiește conștientizarea existenței si esenței noastre, faptul că suntem mai mult decât gândire si instincte animalice, că suntem după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Dumnezeu este Iubire!), cel puțin în această privință toate religiile mari sunt de acord. Spală-te astfel pe ochii inimii și trezește-te din somnul etern pe care-l trăiești de la nașterea trupului tău, altfel ori că mori în trup după timpul care îți este sortit, ori că ai muri de la naștere, nu va fi mare diferență. Diferența o va face trăirea iubirii și calea pe care o vei urma de-a lungul vieții tale.

În timp ajungem să realizăm că acțiunile noastre care au provocat suferință, au fost spre binele celor implicați, iar la rândul nostru ne-am primit răsplata acțiunilor noastre prin alte suferințe viitoare. Asta se întâmplă pentru că nu putem disocia interiorul de exterior, că nu putem să ne separăm de sentimente, de gândire, suferind fără suport, identificându-ne cu ceea ce ne provoacă si ne face să acționăm inconștient. De-a lungul vieții noastre ar trebui să fim în același timp observator, cel care privește și care ia notițe de ceea ce se petrece în interior. Trinitatea se petrece și în adâncul ființei noastre, nu doar în împărăția cerurilor.

Suferi pentru că trăirea ta nu găsește realizare și în exterior, dar deja ar trebui să fii fericit pentru că iubirea se întâmplă în interiorul tău, restul prea puțin contează. Iubirea omenească este doar impulsul dat de divinitate pentru suflet ca să fie conștient de existența sa, de drumul pe care îl are de parcurs, de calea pe care o are de urmat pentru a se elibera de lanțurile gândirii. Crezi că nu poți să evadezi din lumea în care trăiești, fiind înlănțuit de sentimente, de obiceiuri, de rutina pe care ai învățat-o sau ți-a fost inoculată de familie, tradiție, preconcepții ale celor din jur. Dar de fapt într-o clipă poți evada din lumea în care trăiești pentru a te arunca în necunoscut. Singura problemă este mintea ta, barierele pe care le pune sufletului tău pentru a vedea lumina care să-l orienteze pe calea sa. Iubirea este busola care ne ghidează sufletul spre eliberarea sa de sclavia în care trăiește de la crearea acestei lumi. De aceea vezi familii fericite trăind în simplitate și bucurându-se de lumea mică și plină de suferințe în care trăiesc, pentru că visurile lor se centrează în jurul a ceea ce simt, nu în jurul gândirii, nu luptă si nu doresc să calce în picioare ceea ce trăiesc pentru a realiza nu știu ce vis de măreție sau împlinire profesională, pe care mai târziu să-l arunce conștienți de lipsa de valoare pe care o are. Cei care fac asta mai devreme sau mai târziu vor ajunge să simtă pe pielea lor cât de urât a devenit mediul pe care singuri l-au creat și ales ca busolă în viața lor.

De la nașterea lumii sunt două tabere care pun în balanță liberul arbitru si puterea de a-ți lua viața în propriile mâini fără amestecul divinității sau al unor forțe superioare, care ne guvernează viața. Mă număr printre cei care nu cred că avem puterea de decizie în destinul nostru, avem o marjă de alegeri care doar ne dau impresia că suntem liberi, că putem muta munții din loc, și dau dreptate celor care după multe sacrificii si încercări au spus că nimic nu se face fără voia lui Dumnezeu, nici măcar un fir de păr nu se mișcă fără voia sa. Iar aceștia chiar erau liberi, puteau face orice și-ar fi dorit pentru că au ajuns la sursa existenței, dar iubirea si dăruirea față de trăirea lor a făcut ca ei să se sacrifice în final pentru eliberarea altor suflete care simțeau foamea din sufletul lor după divinitate, după natura existenței noastre. Poate de aceea mulți simt și acționează în consecință, pentru că în sinea noastră avem certitudinea puterii care zace înăuntrul nostru, simțim că dacă am avea destulă credință am muta munții din loc, dar nu suntem conștienți că asta nu se face prin voia noastră, ci prin voia lui Dumnezeu care a plantat sămânța puterii sale în interiorul nostru.

Egoul nostru prin inconștiența sa vorbește fără sens, pentru că de la vorbe până la fapte este cale lungă. Văd în jurul meu oameni care acționează si cred că totul li se datorează inteligenței și puterii lor de a face lucrurile să se întâmple. Oameni inconștienți și orbi, pentru care într-o clipă imperiul creat de mintea lor, se poate dărâma precum un castel de nisip luat de apă. Sunt doar exemple pe care viața le lasă în societatea noastră pentru a face oamenii să spere, să creeze, să viseze la o lume mai bună, ca să nu o ia razna dacă s-ar trezi și ar vedea mizeria și minciuna în care trăiesc.

Astfel vedem “mizerabilii” din jurul nostru și mergem mai departe spunându-ne că nu luptă destul, că nu muncesc destul, că nu își sacrifică viața pentru a o duce mai bine, dar avem și exemplul celor care calcă tot în picioare pentru a-și realiza visurile materiale ale egoului lor. Culmea este că aceste “maimuțe” îi conduc pe cei inteligenți care lucrează astfel pentru prosperarea imperiului maimuțelor stupide și nebune. Pentru aceștia un singur Dumnezeu există – BANII. Ei guvernează viața și existența lor, le dau puterea de a cumpăra viața celor capabili și profită de pe urma inteligenței si credinței celor care ar avea puterea de a se trezi și a schimba ceva în lumea în care trăim. Afacerile murdare au devenit curate, pentru că deși par că nu mai calcă în picioare curățenia sufletească, că lasă sufletul să se dăruiască și să se elibereze din lanțurile gândirii, de fapt îl înlănțuiesc și mai strâns. De fapt este o lume mai periculoasă decât lumea pe care o avem acum, alimentând mintea cu visuri, pentru că în planul virtual este posibil orice, dar asta tot nu va schimba existența noastră în ceva mai bun.

Doar dăruirea față de iubire, față de ceea ce ne face fericiți fără să investim nimic, fără să trebuiască să devenim ceva pentru a ne putea bucura de ceea ce se întâmplă în interiorul nostru, ne poate dărui șansa la o viață mai bună, la o existență în care toți suntem egali, pentru că acea scânteie există în toți, buni sau răi, proști sau inteligenți, evoluați sau la stadiul de maimuță. Trebuie doar să conștientizăm sursa trăirii noastre, să înțelegem că imperiul divin se află în interior, exteriorul fiind doar o reflecție a lumii minunate care se ascunde în adâncul ființei noastre. Astfel nu vom mai distruge lumea în care trăim, ci vom dori să trăim în armonie cu natura, pentru a nu lipsi sufletul de mediul în care trăiește fericit, fiind mai aproape de lumea sa, de esența sa.

Nu mai căuta fericirea în afara ta, pentru că sămânţa existenţei sale se află în interiorul nostru, depinde doar de noi dacă o vom face să înflorească, pentru că sămanţa cuprinde floarea în existenţa sa, restul se află în mâinile noastre, să o facem să crească, să se împlinească.

Codul Iubirii

Iubirea poate fi descrisă ca un cod, poate cândva chiar se va descoperi în codul genetic urmele codului Iubirii.

Denumesc codul iubirii tot ce ţine de transformarea care se petrece într-o ființă atunci când este lovită de iubire. Iubirea poate ridica un suflet pană la cer, sau îl poate arunca într-o clipă în întunericul cel mai adânc al existenţei. Deși nimic nu este mai anormal decât înainte, decepția iubirii fie că ni se datorează greșelilor noastre, sau acțiunilor persoanelor pe care le iubim… uneori mai mult decât pe noi înşine… deși practic am substituit ființa noastră interioară cu imaginea care a aprins focul trăirii interioare, suferim fără să fim conștienți de inepția suferinței noastre.

În acest punct viziunea reflecției iubirii absolute si infinite în iubirea simplă, omenească, ne dă o înțelegere aparte a suferinței și trăirii noastre. Astfel poate fi medicamentul cel mai plauzibil pentru salvarea trăirii noastre interioare. Mulți spun: “Dumnezeu este Iubire!”.

Daca înțelegem acest concept, pentru că dacă aprofundăm conceptul de Dumnezeu topit în elementul iubire, pe care majoritatea am trăit-o sau suntem fericiți trăind-o în continuare, putem trece la un alt nivel de conștientizare, la o înțelegere superioară a sensului existenţei noastre, la o trezire şi eliberare din capcanele gândirii.

Dacă suferi din neîmplinirea trăirii iubirii, nefiind împărtăşită şi de persoana pe care o iubești, amintește-ti că nu ești tu de vină, dar nu este de vină nici persoana pe care o iubești, nici măcar destinul sau societatea în care trăim. Acesta este cursul vieții… trăim o clipă de eternitate atunci când iubirea ne alege pentru a se revela sufletului nostru… depinde doar de noi ca să nu ne oprim aici, ci să continuăm dincolo de existenţa noastră, de a face transfuzia de “sânge” între sufletul nostru, implicit prin inima noastră, şi “sângele lui Dumnezeu” – Iubirea Divină.

Codul Iubirii reprezintă scriptul pe care rulează sufletul nostru, iar inima este mediul care asigură suportul fizic pentru ca acest lucru să se întâmple.
Scriptul este perfect, depinde doar de noi pentru a înțelege, citi şi implementa acest cod al iubirii în existenţa noastră…

Tristetea se ascunde in fericire

Vine un moment în viaţă când te întrebi ce îţi doreşti cu adevărat de la viaţă… Şi începi să sapi în adâncurile interiorului fiinţei tale.

Este foarte simplu de fapt de analizat acest aspect. Închipuieşte-ţi că ai realizat deja ce ţi-ai propus în viaţă: casă, familie, iubire, copii, o slujbă bună sau o afacere care îţi satisface atât nevoile cât şi pasiunile pe care le-ai putea avea. Oricum orice ţi-ai închipui că te-ar face fericit în această lume deja ai realizat. Nu mai rămâne decât să te bucuri de ceea ce ai obţinut în urma dorinţelor tale. Visează cu ochii deschişi urmărind ce se întâmplă în inima ta… O vreme vei fi mulţumit, poate chiar vei crede cu adevărat mai mult în vis decât în realitate, pentru că dacă în vis ai reuşit acest lucru, în viaţa reală s-ar putea să nu obţii niciodată. Visează câte zile îţi doreşti urmărind vis după vis, pentru că visul tău va deveni realitatea ta, dar chiar aşa se întîmplă şi în realitate. Vei observa că pe zi ce trece vei dori şi mai mult, maşina pe care ţi-ai dorit-o deja nu te mai mulţumeşte, casa pe care o ai, vei dori să o transformi zilnic, pentru că aminteşte-ţi… în vis poţi orice, mult mai repede, într-un timp mult mai scurt decât în realitate. Singura problemă la început va fi cât de mult poţi intra în lumea ta virtuală… dar credeţi-mă că în timp scurt veţi întrece orice este realizat acum prin mediul virtual al jocurilor online sau lumii virtuale. Pentru că în timp veţi ajunge să percepeţi parfumul care vă place, sau veţi ajunge să puteţi fi precum SuperMan. Nimic nu va putea opri imaginaţia voastră, iar la un moment dat nu veţi mai dori să trăiţi în lumea reală… aşa de mult veţi intra în pielea personajului vostru.

După mult timp, sau poate pentru unii după scurt timp, lumea aceasta de vis va începe să vă plictisească, şi veţi dori să adăugaţi un pic de sare şi piper, aducând şi un pic de suferinţă visului vostru, nu pentru mult timp, pentru că la fel ca în filme, nu va face parte în final din alegerile voastre, aducându-vă aminte de viaţa voastră reală. Până la un moment dat, când nimic nu vă va mai satisface visurile, şi veţi începe să preţuiţi viaţa voastră reală, şi apoi iar vis… şi iar viaţă, până vă treziţi întrebându-vă care este scopul vieţii, pentru că deja aţi trecut prin mintea voastră toate scenariile posibile, toate dorinţele ascunse sau închipuite de mintea voastră “bolnavă”. Uneori poate dura ani de zile, sau în cel mai rău caz toată viaţa voastră.

În momentul când începi să te întâlneşti pe tine însuţi, ceea ce nu vedeai de gandurile tale pe care le-ai obosit la maxim cu închipuirile tale, vei realiza că această viaţă trebuie să fie mult mai mult decât citeşti în cărţi sau eşti manipulat de societate. Acest mod de autosugestionare este folosit de anumite servicii “secrete” pentru a spiona inamicii sau pentru a vedea ce se întâmplă la distanţă, pentru că gândirea noastră este foarte puternică, ascunde puteri si energii nebănuite că ne-ar fi la îndemână, acesta fiind unul din cele mai mari motive pentru care gândirea noastră este manipulată de societatea în care trăim.

Eu aşa mi-am petrecut copilăria, de la primul moment în care am fost conştient de existenţa mea, până la adolescenţă, trăind mai mult în vis decât în realitate. Ba chiar am suferit enorm, pentru că în visele mele chiar eram fericit, aveam tot ce îmi doream la îndemână. Realitatea era cea care mă chinuia, pentru că numai necazuri şi suferinţă aducea. Până într-o zi, în care am hotărât că este timpul sa am şi în realitate ce aveam în vis, altfel nu voi putea accepta să trăiesc în realitatea din jurul meu. Dar nimic nu a mai fost aşa uşor ca în vis, la scurt timp fiind aşa de gol că nu mai eram fericit nici în vis, dar nici în realitate. Din acest gol s-a născut nevoia de rugăciune, la început ca o experienţă, apoi ca o necesitate. Spre deosebire de vise şi realitatea în care trăiam, rugăciunea chiar dacă nu avea trăire a devenit ca un scut, ca o ultimă speranţă pentru viaţa mea, pentru că altceva oricum nu mă făcea fericit. An după an, am sperat că poate acel gol se va umple, devenind pe zi ce trecea mai atent la ce se întâmplă în interiorul meu pe care niciodată nu îl percepusem aşa de apoape în visurile mele. Iubirea era în jurul meu, realizarea era la alegerea mea, dar nimic nu mă făcea să aleg în locul rugăciunii, dar nu pentru că era un plus, ci pentru că trăisem deja toate visurile pe care le-aş fi vrut realizate în viaţa mea. Eram conştient de nonsensul alergării după ani de suferinţă, de fericirea de carton.

Dar la un moment dat s-a întâmplat… rugăciunile mi-au fost ascultate, pentru că într-o clipă mi s-a întâmplat eternitatea trăirii iubirii. Atunci a început cu adevărat căutarea interioară, foamea după informaţie, dar nu cea a trupului, nici cea a gândirii, ci cea a sufletului. Şi an de an au ajuns la inima mea multe informaţii, mai mult decât puteam duce. Dar aceleaşi lucruri pe care înainte când eram gol, le citeam fără să le înţeleg, acum le trăiam. Simţeam că nimic nu mă face fericit, nimic nu mă mai împlineşte decât acea căutare interioară să înţeleg ce trăiesc, de ce mă arde aşa tare inima uneori. Când toţi din jur trăiau viaţa distrându-se cu ce îţi dăruieşte adolescenţa, eu alergam după ceea ce trăiam, fiind trist deşi toţi în jur păreau fericiţi cu viaţa pe care o aveau… mai târziu mulţi aveau să se trezească, pentru că au început să viseze la realitate, aceasta fiind explicaţia de ce mulţi îşi doresc copilăria şi adolescenţa, cu mintea pe care o au în prezent, dar ei nu realizează că în nici un caz nu ar fi la fel de fericiţi, pentru că atunci nu gândeau, atunci trăiau.

Armata m-a trezit la realitate, am avut parte de multă suferinţă, pentru că inima nu suporta tratamentul robotic la care eram supuşi, prostia domnea peste tot în jur. În armată nu trebuie să fii om, ci robot, să execuţi ceea ce ţi se ordonă, chiar dacă asta te duce la pieire, chiar dacă trebuie să omori, sau să distrugi viaţa altor oameni (asta în război, dar practica este inoculată fără să ne dăm seama). În lumea mea ideală armata, armele nu îşi au rostul…

După armată m-am trezit din nou, dar la fel de gol cum eram cu mult timp înainte. Un singur lucru mi-a adus armata, faptul că mă puteam amesteca mult mai uşor printre cei din jur, puritatea nu mai era o calitate, ci o alegere. Dar într-un final iubirea m-a trezit, am simţit fericirea din nou aşa de tare, încât nu mi-am mai dorit să se termine, şi totuşi a trebuit să mă opresc din visare. Pentru că ceea ce era în interior nu avea parte de realitate şi în afară. Suferind nu am vrut să mai trăiesc nici în realitate, dar nici în vis… şi am aşteptat să mă duc, am murit în trup fiind ars de iubire. A ars tot până nu a mai rămas decât trăirea. Atunci am înţeles că nimic nu mă face mai fericit decât trăirea iubirii, dar nu pentru că depinde de exterior, ci pentru că se reflectă in interior. Astfel am realizat existenţa iubirii în sine. De atunci iubirea a devenit Dumnezeul meu interior. Încă sper că realitatea nu-i decât un vis, pentru că de atunci tot am încercat să o aduc în visurile mele din realitate, dar mai mult decât în interior, nu a reuşit să se întrupeze şi în lumea din jurul meu (de vină o fi femeia?! sau bărbatul?! sau visurile noastre?!).

Pe calea trairii iubirii absolute se începe cu un vis, ca apoi să devină realitate în interiorul tău, pe urmă să îţi dăruiască minuni în jurul tău pentru a crede total în existenţa sa, iar în tot acest timp ai parte de tristeţe pentru că vei realiza că lumea nu este pregătită pentru acest “vis”… lumea este obişnuită cu suferinţa, nu îşi doreşte fericirea, pentru că deşi spun cuvinte fără sens în apărarea iubirii (iubirea omenească), tot timpul aleargă după minciunile gândirii (visuri), deşi societatea în care trăiesc uneori le provoacă greţuri (manipulare), se tratează cu murături (distracţie), şi se trag pe maini zilnic (realizare), într-o încercare disperată de a înţelege pentru ce luptă (viaţă).

Smerenia iubirii

Nu știu câți înțeleg sau știu sensul cuvântului smerenie in religie, nu la cel etimologic din dicționar. Dar mai ales nu cred că știu mulți ce înseamnă ca prin practică sa ajungi ca smerenia să fie una din calităţile pe care doar sfinţii le obțineau in viața lor prin multă practică şi suferință.

Această practică este des întâlnită în mănăstiri, unde se practică sub formă de “ascultare”, şi se găseşte şi în buddhism, yoga şi alte practici orientale. Presupune ca aspirantul, discipolul, cel care dorește să urmeze calea religioasă, să îşi elimine egoul prin a executa fără crâcnire tot ceea ce este dat de maestrul sau conducătorul spiritual al unui locaș religios.

Eu smerenia am învăţat-o pe calea trăirii iubirii, la început nu am știut prea bine ce se întâmplă cu mine, dar cu timpul am învăţat lecția.

De ce trebuie tot timpul să fim treji, să ne dăruim rugăciunii şi meditației interioare?
Pentru că trebuie să fim continuu în alertă, ca în povestea cu cele zece fecioare. Am stat de multe ori şi m-am întrebat cum poate spune cineva că nu mai simte nimic pentru persoana pe care a iubit-o, sau mai rău că a stat de formă cu cineva, doar pentru a avea o relație. Problema este că iubirea nu este tot timpul la nivel ridicat,uneori ne pierdem in hăţişul destinului, încât uităm de unde am plecat şi unde am dori să ajungem. Momentele de trăire intensă, la cote înalte nu se întâmplă zi de zi, extazul trăirii nu se petrece clipă de clipă, şi nu apare la cerere, ci ne este dăruit după multă suferință şi multă așteptare, de aici şi vorba: Răbdare… răbdare… răbdare…

Astfel dacă nu suntem atenți şi nu suntem în alertă precum fecioarele, să avem grijă de îndatorirea noastră, momentul trăirii poate trece pe lângă noi, sau îl putem confunda cu momente scurte de fericire, pe care le atribuim altor întâmplări sau fenomene din viața noastră. Dar dacă ești conștient, atunci când iubirea se dezvăluie şi aruncă harul ei in interiorul nostru, vom trăi mult mai intens şi vom simți divinitatea din trăirea ei pe care altfel am fi pierdut ocazia să o înțelegem. De aceea mulți spun că nu au trăit iubirea la cote maxime, nu le-a zdruncinat interiorul, pentru că nici nu au căutat-o, dar mai ales nici nu au pus mai presus de orice acest nobil sentiment. Cine a simțit pentru o clipă trăirea iubirii, va înțelege ce spun, fiind mulți care consideră trăirea iubirii mai presus de orice altceva, restul fie o ignoră, fie nu vor să recunoască. Cu atât mai greu va fi pentru cei care trăiesc o viață liniștită din punct de vedere material să înţeleagă trăirea iubirii, majoritatea aruncându-se spre o viață plină de distracție şi uitare a sinelui. Suferința face ca sufletul să se apropie mai mult de conștientizarea sa, trupul fiind deja în chinuri provocate de gândire. Nevoia de a trăi altceva decât rutina de zi cu zi, de a înțelege scopul vieții, ca acesta să nu fie doar o viață trăită in van si fără nici o direcție, în nici un caz una materialistă.

Ca să se înţeleagă mai bine la ce mă refer, voi detalia un pic. Trăim iubirea toți la un nivel mai mare sau mai mic după cum ne este dăruit la fiecare. Cei care sunt conștienți de trăirea ei, vor avea momente în care vor simți că zboară, că divinul s-a coborât in viața lor. Cei care o trăiesc, dar nu sunt conștienți, un motiv fiind chiar direcția vieții lor (spre realizare materiala sau profesionala), cred că ei trăiesc mai puţin faţă de ceilalți iubirea, simțind că sunt inferiori în trăire faţă de ceilalți. Dar ei de fapt pierd momentele în care ar putea să se ridice la același nivel de conștientizare a trăirii ca ceilalți, prin faptul că nu sunt în stare de veghe. Dacă ar schimba direcția gândirii lor spre mai multă trăire, să nu fugă în faţa iubirii, să lupte zi de zi cu necazurile, nu acumulând mai mult in plan material, ci dăruindu-se tot mai mult interiorizării şi rugăciunii, sau chiar sa fie conștienți de ceea ce simt, chiar daca ei nu știu prea bine ce simt, nu ar mai pierde nici o clipă din trăirea iubirii. Ei observă acest lucru că totuși simțeau ceva intens faţă de cât știau ei, după ce persoana cu care aveau o relație, fie este părăsită de ei, fie sunt părăsiţi din diverse motive, oricum fără sa-i afecteze la început. Abia atunci începe chinul şi suferința pentru ei, pentru că vor simți golul pe care înainte îl umpleau cu “ceva”, cu acel dram de iubire pe care-l aveau în inima lor.

Iubirea nu apare ca o furtună şi dispare ca fumul, ci apare încet şi pe nevăzute şi nu mai dispare niciodată, daca știm s-o prețuim, dacă vedem divinul din trăirea ei. Sunt cazuri de iubire la prima vedere, dar de cele mai multe ori aduce şi furtună, pentru că două suflete nu sunt compatibile şi maturizate, fiind conștiente de existenţa lor, decât după mulți ani de practică şi interiorizare. De aici rezultă că relațiile mature, care au rezistat în timp, dar mai ales au fost bazate pe respect şi înțelegere, iar sufletele au putut astfel să se apropie, să aibă încredere, vor rezista multor furtuni ce pot apărea la un moment dat. Mulți descoperă deabia după ce au luat o decizie dorind mai multă “acțiune” în viața lor sau au crezut că iubirea nu avea locaș în inima lor. În funcție cât de mult va trebui să ne trezim sufletul, vom suferi după aceea, unii dormind viața întreagă şi realizând deabia la sfârșitul ei că într-un moment anume au pierdut ce era mai frumos în destinul lor, iar alții nu vor realiza niciodată, vor aduce suferinţă nu doar lor, dar şi celor din jur prin egoismul şi ignoranţa lor.

Smerenia apare în viața unui om care trăieşte iubirea, când trece peste nebunia celeilalte persoane, când iartă suferința provocată, când infidelitatea este doar un moment de ignorantă, când totuși persoana pe care o iubește se întoarce cerând iertare si o primeşte, când certurile şi mizeria sunt lăsate in urma, bucurându-se doar de trăirea iubirii. Când așa cum spunea cineva cu mult timp în urmă, pană şi servitorii persoanei pe care o iubești, fac parte din iubirea ta, pentru că sunt în jurul persoanei iubite. Pentru că nu va iubi pentru a primi la rându-i iubire, ci mai ales pentru a dărui iubire, fiind fericit doar daca persoana iubită este fericită. Restul sunt doar capcane ale destinului pentru a distruge sfințenia trăirii iubirii între sufletele care se dăruiesc sau cândva erau la sânul iubirii. Iubirea despre care vorbesc poate fi trăită între sufletele care s-au respectat şi au trăit iubirea în liniște, care respectă reciproc iubirea şi văd divinul din trăirea ei, restul au mult de luptat măcar unul dintre ei va avea de luptat până când iubirea se va împlini, sau va trebui să sufere mult până persoana iubită va înțelege sau va conștientiza trăirea iubirii (poate toată viaţa).

Uneori este nevoie de o altă persoana care să aplice tratamentul destinului, al ignoranţei în faţa trăirii iubirii, dăruind suferința pe care cei care iubeau nu aveau cum s-o facă, inima lor neputând să dăruiască suferință persoanei iubite. Pentru că atunci când iubești, dar mai ales când respecți trăirea iubirii, nu vei dori să faci persoana iubită să sufere, nu o vei trata ca pe un obiect, dar mai ales nu o vei trata ca pe o posesiune, ci ca pe un dar, pentru că așa cum iubirea nu ne aparține, ne este dăruită, la fel persoanele care se iubesc îşi dăruiesc libertate şi încredere deplină. Nu vor dori decât sa treacă peste toate încercările si suferințele vieții împreună, să se bucure de trăirea lor până când somnul etern se va așterne peste trupurile lor.

Iar drumul pe calea smereniei în trăirea iubirii nu poate începe decât pornind pe calea rugăciunii interioare, altfel pe drumul plin de piedici şi pericole nu vei avea nimic cu care să te lupţi împotriva destinului şi a societăţii în care trăieşti…

Ante mortem nemo beatus

Ante mortem nemo beatus… (Inainte de moarte nu este nimeni fericit…)

Candva frica imi manca viata… daca stateam in bezna aveam numai vedenii, iar ca sa umblu in noapte singur nici atat… bineinteles eram mic copil… dar de la o anumita varsta si o anumita intamplare, frica a incetat sa mai comande interiorul. Si astfel moartea a capatat o frumusete aparte in viziunea mea despre viata, pentru ca moartea este unica scapare… sau ultima revelatie.

Saptamana trecuta discutam cu un prieten tocmai despre moarte, in care spunea ca depinde ce lasi in urma ta in viata, sau daca privesti in urma si vezi ca ai trait viata implinit… atunci viata nu mai devine o povara, te face sa o vezi altfel. Asa este cand se intampla ceea ce doresti in viata ta, iar totul lucreaza pentru indeplinirea visurilor tale si destinul parca este facut sa ti se supuna… dar pentru restul de 90% dintre noi care ne luptam cu destinul sa nu ne rapuna, dar mai ales pentru cei 10% care au parte numai de necazuri de cand se nasc pana mor… lor cum poti sa le mai “vinzi” ideea de viata frumoasa sau implinita?!

Unii nu au viata neaparat apasatoare sau chinuita in exterior, ci interiorul lor este chinuit, pentru ca nu le lasa nici un pic de liniste… se simt apasati de tot ceea ce este in afara lor.

Cand privesc la moarte este ca si cum as privi viata optimist, pentru ca astfel viata mi se pare frumoasa, unica, mistica… se merita sa traiesti “moartea”. Este adevarul real din viata noastra… restul sunt visuri si amagiri. Pentru ce ai trai atunci o viata intreaga indiferent in ce directie… suferinta sau fericire… daca nu ar fi moartea care sa te trezeasca la realitate!

Tot acelasi prieten mi-a repetat ca un ecou ceea ce mi-au zis si altii… ca eu vad viata si moartea din acest punct de vedere pentru ca sunt prea bun! Deci daca eram prea rau viata era mult mai frumoasa… sau daca as fi fost de fapt egoist. A nu mai vedea dualitatea in existenta aduce probleme in gandire… pentru ca gandirea va lupta pana in ultima clipa  pentru existenta sa… Pentru ca moartea gandirii inseamna de fapt moartea egoului tau… dar de fapt moartea trupului aduce realitatea ultima… pana atunci te poti zbate timp indelungat in mrejele iluziilor vietii. Uneori te poate prinde in plasa sa, ca apoi sa te trezesti un pic, apoi iar sa cazi in visare… Suferinta te face sa te trezesti incet, dar sigur, la realitate… sa vezi ca viata este doar o iluzie… sau un vis urat sau frumos, ori un cosmar… dar asta depinde doar de tine pentru interior, dar pentru lumea din afara ta depinde de altii… acestia construind de fapt destinul tau real… lumea in care vei juca teatru cat poti de bine. Majoritatea vor intra asa de bine in rol, incat vor confunda scenariul cu idealul lor in viata sau cu scopul vietii lor.

Cand pornesti pe calea interioara vei avea sclipiri rare a ceea ce te face fericit si implinit… asta daca iti este daruit sa ai parte de asa ceva. Iar cu cat viata iti da lovituri sau alergi dupa visuri, realizezi in timp ca acele sclipiri in care viata capata nuante de divinitate sunt daruite de moartea gandirii si inceputul imparatiei inimii… Lumea are o parere gresita despre aceasta imparatie anuntata de mii de ani. Iubirea nu este un chin… si nici nu aduce suferinta, doar ceea ce iubim ne poate forma o parere gresita si eronata despre existenta ei, pentru ca cei pe care-i iubim inca au ochelarii de cal bine asezati pe ochii inimii lor. Esti fericit pentru ceea ce simti, pentru ca te simti implinit, dar ceea ce iti doresti in viata ta nu se materializeaza, nu prinde forma in existenta ta… Uneori prinde pentru scurta vreme, sau un timp mai indelungat, ca apoi sa dispara ca un fum. Cenusa care ramane in urma acestei revelatii va fi ingropata in urna inimii tale, sau aruncata in cele patru zari de gandurile tale.

Stai singur cu gandurile tale si incearca sa nu le mai bagi in seama macar o clipa… vei vedea ca este imposibil, mai ales daca ai devenit constient de bruiajul lor. Pentru ca nu doar gandirea este deranjata de slabiciunea iubirii in fata existentei, destinului, sufletului… ci si inima este deranjata de impasiunea gandirii in fata creatorului existentei sale. Pentru ca fara inima si fara iubire implicit, animalele ar fi mai presus decat oamenii. Se vede de fapt unde ne duce imparatia gandirii: o viata lipsita de iubire, in care nu ne gandim la consecintele actiunilor noastre, suntem manipulati sa devenim sclavi, sa distrugem natura si frumosul, inventand o lume artificiala, fara valoare. Nici nu doresc sa imi imaginez cum ar arata viata in viziunea gandirii, fara ca inima sa aiba un rol cat de mic. Imparatia cerurilor este aproape… de eoni ea se ascunde in interiorul nostru… inventandu-se o lupta, pentru ca altfel lumea nu ar fi dat nici o valoare acestei imparatii, desi nimeni nu stie cu certitudine daca exista intr-adevar. Pentru ca putini au afirmat ca sunt liberi cu adevarat in existenta noastra… iar acestia au creat un imperiu in jurul lor… prin cei care le-au urmat ideile si viziunea lor, iar restul care nu dau doi bani pe inima, au monetizat cat de bine au putut ceea ce li s-a daruit.

Candva cand inca nu apucasem sa scriu ceea ce simt, cum am apucat in cartea asta, aveam un cantec pe care-l repetam in continuu in interior: “Vino dulce moarte vino, viata de mi-o alina!”… Pentru ca atunci nu simteam ca exista ceva in viata asta care sa merite trait fie si ca vis… in care iubirea din interior sa se regaseasca implinita si in afara. Apoi un pic mai tarziu a aparut prima speranta , apoi mult mai tarziu, ceea ce credeam ca va concura cu eternitatea, dar in final doar in interior mai exista. Tot ce am trait este de fapt o lectie… pentru ca pot renunta la gandire, dar la inima nu am cum… Iubirea nu o pot parasi sau alunga din inima, chiar daca asta va insemna disparitia mea. De fapt doar moartea ar putea sa imi dea linistea si fericirea visata sau iubirea implinita nu doar in interior… dar si in lumea din afara, asa cum era candva.

Mesaj pentru viitor

Doream ca mesajul meu sa fie altfel pentru viitor, cel putin exprimat aici… cine stie in viitor cum as mai exprima sau cum voi privi acest articol… care se apropie de sfarsitul exprimarii a ceea ce simt in interiorul meu. Am facut multe greseli de aproximativ un an incoace… de fapt inima mea a facut multe greseli de atunci. Cel putin a fost un moment care ar fi salvat toata perioada asta grea, dar inima nu m-a lasat… Nu ma gandesc la trecutul dinainte de aceasta perioada, pentru ca este doar trecut. Dar ceea ce se intampla de aproape un an imi va marca in mod sigur viitorul.

Cine stie… poate tot ce mi s-a intamplat este si datorita actiunilor mele din trecut, in care am considerat ca este bine sa imi schimb viata, ca nu se merita sa traiesti cu cineva pana la moarte scotandu-ti ochii si certandu-te pana la bataie uneori. De fapt asta a fost unul din motivele principale in care am considerat sa renunt la viitorul plin de nervi la unul pentru liniste. Inima mi-a daruit la acea vreme ceva frumos pe care am considerat si inca mai consider… ca avea potential. Dar exista cauza si efect… nu conteaza motivele, ci ceea ce se intampla in urma ta, iar acum cand simt pe pielea mea imi dau seama ca e dureros, iar pentru tot ce as fi putut gresi cu gandul sau cu fapta fata de cei pe care i-am iubit sau ii iubesc mi-am facut mai demult Mea Culpa. Normal ca eram constient si atunci… si aveam alte probleme mult mai grave, dar ceea ce aveam in inima ma facea sa trec usor peste problemele materiale. Candva acea persoana pe care destinul a indreptat-o spre destinul actual, cu ajutorul meu evident… imi spunea ca am sa sufar mult. Si asa este… asa am anuntat si eu mai departe. Intr-adevar totul este diferit, actiunile mele au fost diferite, dar tot ceea ce a coordonat actiunile de atunci si pe cele din ultima perioada a fost datorita inimii mele. Asta de fapt m-a facut sa sufar… ca iubesc si am iubit ceea ce se intampla in inima mea… si consider ca imi este daruit… nu imi apartine.

Cand am simtit suferinta din interior… si inca o simt mereu, simt inima mea slaba, de parca nu mi-ar apartine. Mi-as fi dorit un alt viitor pentru ea, dar destinul este curva… te pacaleste tocmai ca sa poata sa iti distruga inima… sa distruga ceea ce este frumos, pentru ca altii sa nu mai spere sau sa nu mai urmeze calea inimii. Ca sa exprim mai clar… am privit de multe ori suferinta inimii… iar in ultima vreme s-a transformat in durere reala. Ma afecteaza, dar parca nu imi apartine… ma uit la altcineva care sufera. EU as fi actionat cu totul altfel daca ar fi fost dupa gandirea mea… as fi distrus si as fi produs suferinta si celor din jur, nu doar mie… pentru ca eu oricum in acea perioada de inceput nu as fi simtit durerea. Dar intotdeauna am urmat inima, iar asta mi-a adus suferinta… as putea spune ca suferinta este a doua natura a vietii mele. Unii oameni sufera din diverse motive materiale, altii din neimpliniri… dar de cand m-am trezit nu am simtit decat suferinta, pentru ca inima nu poate sta nepasatoare la ceea ce se intampla in jur. Cu atat mai mult am suferit pentru ceea ce a atacat exact centrul inimii mele… implicit al vietii mele.

Ma intreb doar uneori ce mecanism ne face sa fim inumani… sa tratam o persoana pe care candva o iubeam cu indiferenta… sa dorim sa scapam de ea de parca ne-ar face un rau imens. Inteleg daca la mijloc au fost momente urate… daca te-ai scuipat si respectul era undeva la fund… Atunci exista cel putin un motiv uman, dar in rest nu gasesc scuze, cel putin pot sa imi alin inima ca persoana pe care o iub… a devenit ceea ce detestam cel mai mult candva la alte persoane. Ce mecanism a facut posibila trecerea cu vederea peste multe lucruri pe care inainte nu le-as fi suportat… ce mecanism te face sa nu mai ai personalitate si sa iti doresti ceva ce nu se merita… Mecanismul gandirii ar fi fost sa fugi cat te tin picioarele de o asemenea persoana… sa uiti ca a existat si sa doresti ca pamantul sa se cutremure, ca totul in jurul tau sa dispara, sa nu mai ramana nimic, viata intreaga sa dispara de pe pamant… si deabia atunci ai putea sa te simti implinit. Dar mecanismul inimii este total diferit, te face sa te simti raspunzator pentru toate greselile si suferintele viitoare atat ale tale cat si a persoanei pe care o iubesti, te face sa iti doresti sa dispara orice moment care ar fi putut fi un motiv de atenuare a iubirii si trairii celeilalte persoane. Te face sa te simti neputiincios si singur in aceasta lume plina de iubire, desi inainte vedeai iubire peste tot, acum sa te intrebi de ce bei ceai dintr-o ceasca goala. Te face sa iti doresti sa fi disparut in prima clipa cand ai simtit asta, sa te faci cenusa instant, si vantul sa alunge in cele patru zari urmele existentei tale pe acest pamant.

Singura concluzie pe care o gasesc sau explicatie este ca EU aveam dreptate in privinta mea, ca locul meu in aceasta lume trebuia sa fi disparut din momentul in care m-am nascut… pentru ca asa nici nu as fi produs suferinta, dar nici nu as fi produs o fericire trecatoare…

Zambesc amar si trec mai departe si ma gandesc cum naiba am putut scrie o carte pe care nu o merit, iar viata mea nu este nici pe departe ca in carte… ce folos daca doar in interior se intampla minuni, iar in afara tot ce este frumos devine cenusa?

Dorintele: virusii sufletului

Multi se vor intreba despre ce fel de virusi vorbesc, cei care tin de o boala sau precum cei informatici. Este si una si alta, daca doriti un raspuns adecvat.

Corpul, mintea si sufletul nostru au o reprezentare clara in ceea ce a creat omul: calculatorul, si cat de curand probabil androidul, robotul care va iesi din pozitia statica in care sta pe birou si va umbla alaturi de noi, devenind “sclavul” sau prietenul nostru, cine stie… cam asa cum suntem noi in acest destin, fata de divinitate, de creatorul nostru.

Dorintele pleaca atat de la o idee cat si de la o necesitate fiziologica, sau uneori de la codul genetic personal. In ultima vreme se tot vehiculeaza ca avem inscris in codul genetic tot ceea ce devenim, chiar si predispozitia spre violenta sau pacatele acestui secol, precum fumatul, alcoolismul si perversiunile sexuale.

In Zeitgeist Moving Forward se merge pe ideea codului genetic, dar vina a ceea ce devenim este a societatii in care traim, implicit a educatiei pe care o avem de la varste fragede, mergandu-se pana la conceptie, influenta viitorului destin incepand inca din “burta mamicilor”.

In mod cert toti avem dorinte, iar asta este de fapt ceea ce caracterizeaza fiintele umane, uneori aceste dorinte ducandu-ne spre glorie sau spre dezastru. Dorintele nu sunt doar cele pasionale, dar si cele de a reusi pe plan material sau profesional, de multe ori trebuind sa calcam in picioare pe alti semeni mai slabi, sau cu prea multe prejudecati pentru a reusi sa realizam idealul propus. In mod sigur dorintele de natura materiala nu duc spre nimic bun, pentru ca altereaza calea sufletului, de aici producand suferinta si neimplinirea interioara. Desi multi ajung sa aiba tot ce isi doresc din punct de vedere material, sunt dezechilibrati, singuri, produc multa suferinta in jurul lor, iar de cele mai multe ori trebuie sa isi “anihileze” inima, ca sa poata convietui in aceasta societate, pentru ca nu ai putea sa traiesti tu ca in “paradis”, iar in jurul tau, cei care muncesc pentru “paradisul” tau sa se cufunde in foame, sau sa fie plini de lipsuri. Inima nu te-ar lasa sa faci asemenea lucruri, iar exemplele sfintilor care proveneau din familii bogate si care si-au daruit toata averea, daruindu-se cautarii interioare dovedesc acest lucru. La fel este valabil si pentru cei cu salarii mari si profesii de “aur”, in care banii vin si se duc spre asa multe “prostii” scumpe, special create pentru dorintele lor. Iti spui ca cei din jur care traiesc in saracie sau au meserii umilitoare, nu au invatat destul, nu au muncit destul, nu au luptat pentru a o duce mai bine. Dar adevarul este ca ei au luptat atat cat le-a permis destinul lor… este nevoie si de gunoieri, muncitori pe santier sau slujbe simple. Poate intr-un viitor nu prea indepartat, aceste meserii, cat si altele vor disparea cu totul, lasand locul “sclavilor” care nu se supara, nu au constiinta apasata de aceste indeletniciri, si anume de robotii viitorului.

Si acum ajung la analogia pe care o faceam cu virusii informatici, pentru ca microcosmosul uman este reprezentarea macrocosmosului, iar universul informatic este reprezentarea microcosmosului, de aici si ideea ca suntem reprezentantii divinitatii pe pamant, dar inca nu suntem destul de evoluati ca sa preluam aceasta responsabilitate. Dorintele sunt induse atat de necesitatile corpului, cat si de factorii influenti din jurul nostru, dar si de societatea in care traim. Astfel daca sexul nu ar mai fi considerat pacat, multe minti bolnave ar inceta sa mai existe pe acest pamant, pentru ca tot ceea ce blocheaza natura umana, tinde sa devieze spre perversiuni care intrec sfera imaginatiei. Iar daca ne uitam la lumea “bolnava” din asa numita societate evoluata in care traim este consecinta faptului ca s-a incercat sa se devieze mersul normal al naturii. Cum sa spui ca este pacat sa faci sex, ca femeia este natura pacatului, sau ca omul este nascut din pacat? Totusi lumea a evoluat, trebuind sa se duca lupte de secole intregi pentru eliberarea gandirii de asemenea idei. In partea orientala s-a dovedit ca omul daca este eliberat de aceasta povara a pacatului originar, lumea nu este mai perversa si mai dezechilibrata decat in lumea occidentala. Nu este bine nici sa lasi liber gandirii de a da frau liber dorintelor de orice natura, pentru ca vedem unde a ajuns lumea civilizata. Familia nu mai are valoare, iubirea este din ce in ce mai ingropata, iar sufletul uman este pe cale sa fie ingropat de materialism.
Nici calea orientala nu lasa prea mult loc sufletului uman sa evolueze, pentru ca este ingropata in traditii si credinte false, iar stiinta nu este pe placul omului apasat de religii care se anunta a fi calea suprema spre eliberarea sufletului.

Am mai spus si o repet ca tehnologia nu este pentru a ingropa omul, implicit sufletul uman, ci tocmai pentru a ajuta la eliberarea sufletului, pentru ca omul va avea astfel mai mult timp liber pentru introspectie, pentru calea interioara, daca societatea in care traieste usureaza gandirea umana de povara traiului zilnic sau a rutinei plictisitoare.

Rugaciunea interioara este ca un firewall de protectie impotriva gandurilor nocive, dorintelor distrugatoare, care altereaza sufletul pe calea sa spre eliberare. Priviti in interior si observati cat timp puteti sta fara ganduri, fara sa va satisfaceti dorintele, sa va ganditi doar la voi, la sufletul vostru, la dumnezeul din voi, sau macar sa cautati sa intelegeti ceea ce se intampla in interior. De cate ori sunteti constienti ca mancati sau mergeti, sau faceti un lucru oarecare? De cate ori admirati cerul, sau un nor, sau o floare, sau un copac, sau doar sa stati in mijlocul naturii si sa ascultati soaptele sale?! Stiu… nu aveti timp pentru “prostiile” astea, dar astea sunt tot un fel de rugaciune, atunci cand sufletul este in mijlocul a ceea ce-l face fericit. Dar ca sa stai ore in sir in fata unui ecran ca sa admirati un documentar, sau sa urmariti un film sau un serial, sau sa ascultati muzica, sau de ce nu… sa scrieti un articol “bengos”, ca doar miscati pe toti din jurul vostru cu articole pe care le credeti folositoare celor din jur… In primul rand ajutati-va sufletul vostru si apoi veti putea ajuta si pe cei din jur. Noi credem ca daca daruim 1 RON unui cersetor am rezolvat cu povara apasatoare a sufletului nostru. Sau daca gandim ca asa imbogatim pe altii ca donam ceva, sau ca salvam o viata de la nu stiu ce boala am rezolvat cu problemele societatii in care traim… Cati se lasa de fumat pentru ca le dauneaza acest lucru, sau de distractie pentru ca indeparteaza sufletul de calea sa?

Uitati-va la societatea in care traim… Ni se induce dorinta de a fuma, stiindu-se ca este ca un drog, alterandu-l fiind plin de chimicale, pentru ca tutunul exista de mii de ani fara a produce efect nociv. Apoi cand este indeajuns de acceptat de societate se gasesc destepti care sa interzica acest lucru, de fapt un motiv pentru a pune taxe mai multe, pentru a scumpi aceasta dorinta indusa, si care astfel sa aduca profituri imense. Daca drogurile au fost interzise, cu atat mai mult fumatul trebuia interzis inca de la inceput. Apoi la fel cu nevoia de consum, cu energia electrica, cu materialele nocive care sunt peste tot in jurul nostru, atat in ceea ce mancam cat si in ceea ce folosim. Ni se spune ca am evoluat, dar de fapt tot ceea ce este creat are un efect nociv asupra noastra, iar mentalitatea de invingator tinde sa arunce sufletele slabe in mizerie. Acum ecologia face profituri imense din prostia si manipularea mintii noastre. Plasticul polueaza, dar tonele de hartie care se consuma de decenii nu se vad… copacii trebuiesc sa fie pe cale de disparitie ca lumea intr-adevar sa simta pe pielea lor aceasta prostie. Energia electrica polueaza, dar nu se ia nici o masura pentru energiile alternative, pentru ca sunt prea scumpe… de fapt paralizeaza buzunarele celor care conduc din umbra aceasta lume bolnava. Si astfel ni se mai pun niste costuri in plus (ecologic vorbind) la buzunarele noastre, ca doar noi poluam folosind ceea ce s-a creat ca necesitate de catre societatea noastra “curata”.

Daca inca nu ati vazut toti cei care credeti ca o duceti bine, ca puteti sa va lafaiti in aceasta lume, ca distractia voastra este deosebita, tin sa va anunt ca lumea tocmai este in colaps, atat mental, cat si fizic. Criza nu este departe, si este nevoie doar de o scanteie ca aceasta lume mirifica si evoluata in care traim sa se intoarca la era primitiva. Problema nu este pentru cei incredibil de bogati, ci pentru cei care nu isi permit luxul de a prinde un loc in era viitorului. Puteti sa “dormiti” linistiti in continuare, sau sa incepeti lupta interioara pentru eliberarea sufletului vostru, iar Iubirea va poate ajuta enorm sa scurtati calea catre aceasta realizare. Pentru ca desi poate parea ca rugaciunea interioara nu face nimic, de fapt ea schimba totul… atat interiorul vostru, cat si evenimentele din jur.

Rugaciunea in general face bine sufletului… Rugaciunea “Tatal Nostru” are leac pentru deochi, ca sa dau un exemplu cunoscut pentru majoritatea dintre noi, dar are leac si pentru suflet, iar cu cat sufletul este mai aproape de constientizarea existentei sale, cu atat locurile inchinate creatorului sau, vor aduce bucurie in interiorul nostru. Nu doar bisericile, pentru ca sunt locuri pline de simboluri, cat natura si apropierea de sufletul vostru prin rugaciune si iubire va pot aduce implinirea interioara mult visata.

Rugaciune nu este doar apartenenta la o religie, nu trebuie sa fii etichetat intr-un fel pentru a deveni religios. Rugaciune este si durerea in suflet atunci cand te gandesti la natura, la raul pe care-l facem pamantului prin actiunile noastre. Rugaciune este si cand dorim binele semenilor nostri, cand indreptam iubirea noastra spre cei din jur, fara a trebui sa miscam un deget pentru a-i ajuta, pentru ca doar interiorul lor le poate darui linistea de care au nevoie. Este doar un inceput prin a darui iubire tuturor celor din jur, pentru ca apoi ajutorul va sosi de la sine, vei face bine fara macar sa te gandesti ca il faci, iar acest bine incepe chiar din interiorul tau.

Elimina pentru o clipa dorintele, acest lucru pornind chiar de la “eliminarea” gandirii… pune o “pauza” gandirii pentru a putea vedea adevaratul “EU” din interiorul tau, si atunci rugaciunea isi va face aparitia de la sine, ca un firewall eficient pentru un sistem perfect care are nevoie de protectie de actiunile mediului inconjurator, sau de gandurile celor din jur.

Daca rugaciunea interioara este firewall-ul sufletului tau, atunci constientizarea existentei sufletului tau este cel mai puternic antivirus, iar Iubirea este sistemul perfect pe care ruleaza.

Iubirea fara nume

A spune “Te Iubesc!” cuiva nu inseamna nici pe departe ca este iubirea despre care vorbesc. Tot ceea ce traim noi in aceasta societate este doar o reflectie a acestei iubiri, careia inca nu i se potriveste nici un nume, nici chiar cel de Dumnezeu. Dumnezeu este un nume inventat de religii, de oamenii care au vrut sa creada ca exista o forta care a creat si guverneaza tot ceea ce exista.

La inceput “Dumnezeu nu era Iubire”, ca apoi sa devina “Dumnezeu este Iubire”, odata cu declaratia lui Iisus ca este fiul lui Dumnezeu si religia care s-a creat apoi in jurul lui. Nu vorbesc despre ceea ce simt in legatura cu asta, nu stiu daca este adevarat sau nu in realitate, eu nu spun povesti si nu vorbesc despre ceea ce cred, nu incerc sa vorbesc din vise, nici din carti, iar calea pe care o recomand tuturor este sa isi asculte inima, daca simt ceva acolo. Dumnezeu era si este Iubire de cand a aparut Creatia, iar daca aprofundam putem spune ca acel Absolut Nemanifestat, sau Vidul, care a dat nastere creatiei, este de fapt sursa acestei iubiri, iar tot ceea ce exista contine aceasta Iubire, fiind esenta si liantul prin care noi toti suntem legati intre noi si fata de existenta.

Aud in jurul meu pe multi care spun ca iubesc, dar iubirea lor nu e nici pe departe ceea ce ar trebui sa fie, dar in mod cert este ceva ce ar putea deveni. Atunci cand iubesti cu adevarat, nimic altceva nu mai exista, decat persoana pe care o iubesti. Pentru acea persoana renunti la tine si la tot ceea ce iti doresti pentru a fi impreuna cu ea, pentru ca asta te face fericit. Restul este doar un mod de a trai viata pentru ca asa trebuie. Iubirea te face sa iesi din tipar, sa nu iti alegi o slujba renuntand la iubire, pentru ca asa vei putea trai mai bine, sau sa alegi pe cineva pentru ca iti ofera mai mult echilibru din punct de vedere material. Daca esti un astfel de om, care pune planul material mai presus de iubire, sa nu te miri ca nu vei intalni iubirea de care vorbesc, pentru ca nu se dezvaluie decat celor care se daruiesc total trairii ei.

Ma uitam la filmul The Next Three Days, iar ceea ce am vazut bun  la acest film este ca poate explica cam cum vad eu reprezentata iubirea divina de iubirea omeneasca. Sa te sacrifici total pentru femeia iubita, sau invers. Este adevarat ca era si un copil la mijloc, dar putea sa isi vada de drum daca nu isi asculta inima, daca nu mergea pana la capat, existenta fara fiinta iubita nefiind o optiune. Este doar un film, dar mesajul poate fi trait cu adevarat, multi dintre noi poate il traiesc sau l-au trait deja.

A crede in Iubire este mult mai usor decat a crede in ideea de Dumnezeu, aceasta fiind traita de majoritatea dintre noi, deci este ceva testat si trait, nu crezi in ea doar pentru ca asa ti se spune sau ai citit. In final vei crede ca Iubirea este Dumnezeul tau interior, este ceea ce te face sa te simti mai mult decat un animal pe acest pamant, si nu ratiunea asa cum este ridicata in slavi de societatea noastra de acum. Pentru ca daca ratiunea ne deosebeste de animale, atunci Iubirea ne apropie de notiunea de Dumnezeu. Se vede cum societatea noastra este putreda slavind ideea ca ratiunea conduce lumea in care traim, deci societatea viitorului in care oamenii vor trai in liniste, este cea in care inima va conduce. Cu cat descoperim mai repede acest lucru cu atat suferinta noastra va dispare mai repede.

Dumnezeu aka Iubirea nu va putea sa ne faca viata mai usoara… nu va elimina taxele pe care le avem de platit in societate, nu va elimina foamea pe care o simtim, nu va elimina copii de care trebuie sa avem grija. Unii dintre noi au reusit sa fuga din mijlocul comunitatii in care traim, intrand in alte comunitati restranse, sau traind ca pustnici. Dar aceasta nu este decat o solutie pentru oameni bolnavi, o altfel de boala decat cea pe care o traim in mijlocul lumii noastre. Pentru ca boala de care vorbesc este interioara, este boala sufletului, pentru ca sufletul se hraneste cu Iubire, aceasta finnd sursa si esenta existentei sale. Deci cei care se retrag fug tocmai pentru a-si vindeca inima, iar cei care s-au vindecat vin apoi in mijlocul lumii pentru a le arata calea prin care sa se vindece la randul lor. De mii de ani omenirea tot incearca sa isi vindece sufletul, dar minciunile si povestile nu vor vindeca niciodata sufletul care are nevoie de practica, nu de vorbe. Vorbele vor alina intr-adevar o perioada, dar in final doar practica va vindeca complet lumea in care traim. Iar solutia este sa intelegem ce putere reprezinta iubirea care apare in sufletul nostru fata de alta persoana. Sa acceptam ca nu este doar un sentiment, este mult mai mult. Iubirea nu te salveaza de indatoririle tale in aceasta lume, dar iti poate aduce liniste in interior, te poate faca sa treci cu usurinta fata de problemele materiale,  pentru ca iubirea pe care o simti spala toate aceste “pacate”.

Luni de zile am tot incercat sa gasesc sensul a ceea ce mi se intampla, de ce mi s-au tot dat “lectii” timp de atati ani… Am inceput prin a dori sa ma retrag din aceasta lume, sa devin pustnic, nu calugar caci nu mi se potrivea. Asta am tras concluzia dupa ce eram trist in mijlocul lumii, nimic nu ma facea fericit, sau macar sa imi dea o directie. Ceea ce simteam si traiam era ceva nedefinit si fara intelegere din partea mea. Traiam Iubirea, dar nu o simteam implinita, intotdeauna lipsea ceva din ecuatie. Apoi dupa armata am pierdut cu totul notiunea si ceea ce ma facea pur inainte, ceea ce ma face sa respect acum perioada adolescentei. Copilaria nu o aduc in discutie, pentru ca a fost un haos total, care putea sfarsi prost in toate felurile posibile. Am crezut la un moment dat ca banii pot indeplini sau usura viata pe care o aveam, dar s-a dovedit ca nici aceasta nu ma face sa ma simt implinit, faptul ca trebuie sa imi inchin viata pentru a o duce bine, nu ma linistea deloc, mai ales in interior. Si apoi la un moment dat s-a intamplat, dupa cativa ani de ratacire si singuratate. M-am daruit in acea perioada cu tot sufletul pentru ceea ce traiam, astfel atunci a aparut cartea scrisa pe baza a ceea ce simteam. Atunci am avut viziunea a ceea ce reprezinta iubirea dintre un barbat si o femeie. Am avut parte de multe experiente in acea perioada, poate si anii tineretii au usurat acei ani. Multe din ceea ce spuneam se indeplineau, multe din ceea ce erau doar semne de intrebare se adevereau, iar ceea ce parea doar un vis devenise realitate. Asta pana la prima deziluzie, care a sters cu buretele tot ceea ce se asternuse in tot acel timp. Ceea ce simteam ma facuse sa fiu orb la multe lucruri, ma facuse sa pot lupta mult peste puterile mele. Atunci ar fi trebuit sa iau o decizie pe care am luat-o mult mai tarziu. Dar lectiile nu le primim cand dorim noi, ci cand ni se ofera, pentru ca altfel nu as mai fi primit lectiile viitoare, mult mai valoroase decat tot ceea ce primisem pana atunci. Cand m-am saturat de lupta si am privit la ceea ce devenisem, la cat ma departasem de ceea ce imi doream in viata, am renuntat sa mai privesc in viitor. Am regasit la scurt timp de la acea decizie o alta reprezentare a ceea ce traiam, iar conditiile si modelul ales de inima bat toate reprezentarile foste sau viitoare. Pentru ca fost exact modelul care atunci cand te uiti la el iti da de inteles ca poti avea mult de suferit in viitor. Si totusi in ciuda acestor lucruri a urmat o perioada de liniste, exact asa cum mi-am dorit intotdeauna, o perioada prea lunga indraznesc s-o spun acum, care a egalat perioada nebuniei dinainte. Doar ca in toata aceasta perioada am incercat sa nu ma mai departez de ceea ce imi doream de la viata. Dar se pare ca daca nu iti daruiesti viata pentru bunastare sau realizare materiala, viata iti da palme cu sau fara voia ta. A fost doar o mare problema dupa tot acest “vis” frumos… gasisem pe cineva cu care mi-as fi dorit sa fiu pana la sfarsitul vietii fara semne de intrebare, dar in final am fost lovit exact cum trebuia ca sa inteleg cauzele si efectele trairii iubirii.

Totul se intampla in trairea iubirii fara nume pentru ca noi nu vedem persoana, nu vedem reprezentarea, suntem orbiti de ceea ce simtim, noi nu putem vedea decat ceea ce traim, iar asta ne face sa luptam si sa speram in conditii peste inchipuirea noastra… ca-n filme. Dar daca unii traiesc doar Iubirea fata de un vis, cand aburii imaginii care ne-a daruit acest vis dispar, atunci cand isi face aparitia realitatea in care traim, faptul ca nu suntem perfecti, ca persoana care era ca un zeu sau o zeita pentru noi a devenit un om normal, atunci va apare deziluzia. Atunci in acel moment putem pierde legatura cu divinul din noi… pentru ca noi nu iubeam ceva in afara noastra… noi iubeam de fapt ceea ce simteam si traiam, iar daca nu vedem divinul din iubire, ne putem indeparta de ceea ce ne-a fost daruit.

In final cand destinul ne daruieste o palma pentru a invata o lectie, putem pierde pentru totdeauna iubirea fara nume, daca Dumnezeu nu este Iubire pentru calea noastra aleasa in viata.

Linistea dupa furtuna

Cand toate suferintele, tot amarul din suflet si viata celor iubiti s-a linistit, a intrat pe fagasul noului destin ales, nu mai poti fi decat impacat si fericit pentru linistea lor.

Cand ai aruncat ceasuri intregi in apararea iubirii, sau ai pierdut ani intregi pentru uitarea anilor furtunosi cand totul in jurul tau se numea Iubire, sau inima si sufletul tau au plans pentru ceea ce isi dorea dar se risipise ca un fum, cand totul nu depinde de tine… te bucuri in final daca cei pe care-i iubesti sau i-ai iubit au parte de liniste si fericire in viata lor. In adancul tau stii ca de fapt ca aceasta este linistea dinaintea furtunii, pentru ca daca nu a mers candva cand era liniste cu atat mai mult linistea dupa furtuna nu anunta nimic bun… dar totusi exista speranta ca poate in sfarsit destinul s-a lasat pacalit sau s-a retras aseptand alte greseli sau dorinte nedeslusite din partea ta sau a altora din jurul tau pentru a-ti umple viata din nou de suferinta.

Un prieten ateu imi spunea ca suferinta din iubire e o prostie, mai bine o suferinta reala pentru lipsuri materiale decat pentru visuri. Avea dreptate din punctul lui de vedere, dar tocmai din aceasta cauza sufera lumea celor care se iubesc, pentru ca nu le mai ajunge o viata simpla, ci doresc s-o complice pierzand uneori viata intreaga pentru realizarea unor iluzii sau realizari profesionale. Si astfel poate gasesc ceea ce cauta… mai multa fericire, sau de cele mai multe ori suferinta indelungata. La inceput viata te pacaleste, iti da impresia ca ai ales calea cea buna, dar in final ti-o trage asa de tare, incat te intrebi daca a meritat tot efortul tau… dar mai ales daca a meritat sa distrugi si viata celor care te iubesc. Pentru ca datorita alegerilor noastre suntem responsabili pentru destinul celor din jur, noi influentand prin alegerea noastra viata lor in viitor. Astfel unii isi inneaca amarul in bautura, altii in zeci de femei, altii in droguri… altii nu rezista socului si schimbarii si aleg sa dispara… iar altii aleg sa se daruiasca iubirii divine din inima lor, stiind ca astfel nu dau gres niciodata. De cele mai multe ori dam vina pe cei care ne-au obligat sa alegem ceea ce ni se ofera pe tava cu voia sau fara voia noastra, alteori spunem ca nu eram destul de maturi si nu stiam ce ne dorim de fapt in viata noastra cand ne-am declarat iubirea, sau alteori suntem fara busola, desi ceasul ticaie in inima il confundam cu nevoia noastra de mai multa fericire, uitand ca erai fericit candva… tocmai pentru ca era asa de multa liniste in viata ta. Cand confunzi fericirea cu distractia atunci apare cu adevarat suferinta in viata ta… pentru ca distractia iti poate oferi o fericire temporara, uitand de lumea in care traiesti, dar adevarata fericire nu se gaseste fugind de tine insuti, ci descoperind acel EU din interior.  Alteori fugi de zgomotul si furia din viata ta… care era asa linistita in singuratatea ta. Dar desi linistea apare dupa acea furtuna interioara urmand inima ta, intr-un final vei descoperi ca destinul a avut grija ca tu sa primesti suferinta si mai multa… desi acum e asa de multa linsite in viata ta, sau asa ar trebui s-o percepi din moment ce esti din nou singur cu tine insuti.

Oamenii religiosi spun ca tot ceea ce iti este oferit va fi pentru evolutia ta, pentru a decoperi sufletul tau, pentru a descoperi Dumnezeul din tine. Cand suntem unelte pentru a da lectii celorlalti ca apoi sa primim la randul nostru aceeasi lectie dureroasa, indiferent de motive sau explicatii, situatia nu mai este asa usor de acceptat. Cum poti lupta atunci in fata unui destin implacabil… care sta intins in fata ta ca o carte inca inainte sa te nasti? Cum poti fi treaz, apoi iar sa dormi , si iar treaz si tot asa pana cand adormi de tot acest trup care inca de la nastere stii cu certitudine ca la un moment dat va trebui sa dispara?

In trecut stiam ca o sa vina aceasta perioada grea, o simteam adanc in sufletul meu, de aceea nu am putut sa imi arat bucuria decat cand imi adormeam toate mecanismele de siguranta din trupul meu. In rest am aratat multa tristete… poate prea multa. Cand furtuna a sosit, socul a fost asa de puternic incat am zis ca nu mai scap din ghearele ei… si inca nu am scapat, dar am trecut de stadiile cele mai grele, lasand loc altora banuite dar necunoscute inca.

Sunt martorul multor evenimente interioare, iar asta doare cel mai tare, sa fii asa de constient incat sa iti dai seama prin ce treci, sa stii leacul, sa stii si rezultatul, dar sa nu poti ridica un deget pentru a te ridica din starile prin care trebuie sa treci. Intr-adevar iubirea aduce fericire si suflul divin in interior atunci cand apare si cand este implinita, dar atunci cand dispare suportul, durerea este asa de mare incat este ca si cum ai turna lava topita pe gatlej… asa de tare simte sufletul durerea iubirii. Normal nu ar trebui sa existe aceasta suferinta din moment ce simti iubirea, chiar daca nu mai are suport, dar nu este ca si cum ai putea sa controlezi aceste stari. Fie le accepti, fie le arunci in negura uitarii, renegand iubirea si tot ce aduce odata cu ea. Dar desi iubirea nu ai cum s-o alungi din sufletul tau, din moment ce ea exista si este una cu sufletul tau, trebuind doar constientizarea existentei ei pentru a activa perceptia manifestarii si existentei ei, poti sa te imbeti din elixirul gandiri, facand uitate prin cotloanele gandirii ceea ce iti poate aduce fericirea dar si suferinta. Religia noastra este poate cea mai aproape de daruirea iubirii prin suferinta, adica sa fi fericit pentru ca suferi… sa transformi suferinta in fericire prin iubire.

As mai putea balbai multe cuvinte legate de acest subiect, invartindu-ma in acest cerc fie real, fie imaginar al trairii iubirii in toata complexitatea ei. Important este ca ma uit in jur si lucrurile incep sa se aseze pe fagasul normal la unii, iar altii deabia pornesc pe drumul fara intoarcere al suferintei negarii iubirii din interiorul lor.

Cat despre mine dupa atat timp am invatat sa traiesc cu rana din interior, sa accept ca acesta este destinul, sa ma bucur pentru fericirea celorlalti, sa fiu fericit cand vad iubirea la inceput de drum in sufletul tinerilor, sau cand divinul isi aseaza umbra peste existenta noastra in momente unice daruite de natura. Singura alinare ramane vocea interioara care-mi sopteste continuu in inima rugaciuni si trairi mult peste intelegerea mea umana, asteptand acel drum pe care-l simt din ce in ce mai inevitabil cu fiecare zi care trece….

Valentine’s Day

Valentine’s Day, ziua indragostitilor sau ziua iubirii, sau in concurenta cu dragobetele traditional, ar trebui sa fie de fapt zilnic toata viata pentru cei care se iubesc, nu redusa doar la un moment de celebrare in care sa simti ca iubirea e speciala.

Fiecare zi ar trebui sa fie un moment de celebrare a ceea ce simti… a ceea ce ti-a fost daruit. Daca nu poti celebra zilnic iubirea inseamna ca ceea ce traiesti este orice altceva dar iubire nu. Iubirea nu trebuie sa fie rutina, dar devine daca este confundata cu alte sentimente, care nu se pot apropia de trairea iubirii. Pentru ca daca nu vedem ceea ce se reflecta in iubire, daca nu respectam si daca nu acceptam divinul din reflectia ei in sufletul nostru, va deveni un sentiment banal, iar in timp isi va pierde stralucirea. Iubirea scade in intensitate asa cum o percepem noi pentru ca vedem persoana fata de care avem acest sentiment, dar nu vedem divinul din trairea ei. In momentul cand poti percepe ca Dumnezeu este Iubire, atunci iubirea ta va capata calitati absolute si infinite. Nu vei mai percepe ca iubesti persoana, ci iubesti ceea ce simti de fapt, asta te face sa te inalti la cer in interior.

Astfel ridicand pe piedestal ce simti vei putea trece peste multe greutati ivite in trairea iubirii, pentru ca orice este frumos va intampina intotdeauna piedici. Va fi greu intr-adevar daca numai unul va vedea ceea ce simte, iar celalalt va fugi in interior fata de acest sentiment sublim. Pentru ca multi se sperie de schimbarea din interior, in primul rand pentru ca iubirea aduce smerenie in interior, te face sa ingenunchezi in fata persoanei iubite. In acele momente “TU” nu mai existi, “EU”-l tau interior se dizolva, lasand doar aburii iubirii sa se inalte pe cerul fiintei tale. De aceea se spune ca atunci cand iubesti poti percepe mult mai usor sufletul tau, dar si sufletul persoanei iubite, iar pe aceasta intelegere se bazeaza toata practica religioasa in marile religii ale lumii. Trairea pe care o simt iubitii in momentele lor intime se apropie foarte mult de trairea mistica pe care o au pustnicii, sfintii, toate fiintele care se daruiesc iluminarii interioare. Dar asta se intampla doar daca nu pui piedici in interior, iar efectele adverse sunt aproape nule daca in trairea iubirii vezi reflectia divina. Pentru ca iubirea aduce in interior odata cu aparitia ei iadul si raiul deopotriva. Depinde doar de cei care se iubesc cum va evolua trairea lor din interior, de aceea credinta in Dumnezeu si reflectia acesteia in iubire aduce un sprijin acestei trairi.

Vorbesc din experienta mea umila pe care am avut-o ceva timp legat de daruirea fata de trairea iubirii. Au fost momente cand nu aveam nici cea mai mica sansa ca iubirea sa se implineasca… si totusi s-a implinit si a adus momente sublime. Astfel am putut in final sa inteleg de ce am putut iubi persoane diferite asa de mult. Fiecare moment a fost unic, si a adus uneori o intelegere peste puterea mea umana, facand uneori sa par nebun, dar nebunia mea era daruita de trairea revelata in interior. De multe ori as fi vrut sa ma topesc in ceea ce simt, sa pot darui macar o clipa din ceea ce simt si persoanei iubite, dar asta nu se poate face decat daca impartasesti aceeasi viziune… altfel te asteapta dupa colt multe piedici si multa suferinta. Cand iubirea nu te face sa te simti implinit, ci iti doresti tot mai mult, alergand dupa lucruri trecatoare, va apare ruptura in interior, pentru ca ceea ce leaga doua persoane care se iubesc nu este planul material, ci ceea ce se reflecta in sufletele lor. As putea spune ca de fapt free choice se refera doar la interiorul nostru, pentru ca in exterior lucrurile stau cu totul diferit. Pentru ca maestrul nostru interior este exact ceea ce traim, ce simtim prin trairea iubirii, iar daca ne daruim total trairii ei facem saltul in neant. Putem iubi in interior persoana iubita, dar in exterior s-ar putea ca aceasta iubire sa nu se indeplineasca niciodata… sau doar pentru o perioda mai lunga sau scurta de timp, sau pentru o clipa din existenta noastra. Daca nu reusim sa distrugem noi trairea noastra… uneori o va face destinul luand viata persoanei iubite. E adevarat ca sunt lasate si cateva faruri in ceata, ca sa nu disperam si sa nu mai credem deloc in iubire. Ideea eronata pe care o avem fata de trairea iubirii poate este cauzata si de traditiile si religia noastra, care a suprimat suflul trairii iubirii dintre doua persoane care se iubesc. Ma refer la energia sexuala pe care au refulat-o timp de secole, iar acum se vad efectele ei distrugatoare in societatea noastra. Oamenii fug de la o relatie la alta in aceste vremuri prea repede, fara macar sa realizeze ca astfel pierd lupta pentru interiorul lor. Este nevoie de o perioada indelungata pentru a putea patrunde fiecare in intimitatea celuilalt… pana se ajunge la acea incredere pe care o ai doar intre prieteni, doar ca iubirea amplifica foarte mult ceea ce poti trai intre prieteni. Cand ai parte de liniste multa intr-o relatie, cei care se iubesc vor crede ca a aparut rutina, de aceea s-a inventat ca putina cearta aduce intr-o relatie sarea si piperul necesar pentru ca acea relatie sa reziste. Din punctul meu de vedere este doar faptul ca inca nu s-a maturizat acea relatie, pentru ca daca doua persoane care se iubesc si se respecta discuta deschis despre problemele lor interioare vor putea trece peste orice.

Spun ca este nevoie ca cei care se iubesc sa vada divinul in ceea ce traiesc pentru a putea face fata incercarilor si rutinei pe care majoritatea cuplurilor o intampina in ziua de azi. Desi multi nu recunosc, cea mai importanta problema este cea sexuala, altfel nu ar exista dorinta dupa alte incercari in afara cuplului. Cand te simti implinit in interior impreuna cu persoana pe care o iubesti, sexul nu ar trebui sa mai fie o problema, ci din contra un ajutor pe calea spirituala. Daca poti sa faci “curatenie” in gandurile legate de acest subiect si sa purifici animalul din tine, sa il stapanesti supunandu-l trairii iubirii, va aduce fericirea in viata voastra. Dar asta nu se face usor, si in nici un caz in timp scurt. Puteti sa vedeti aceasta experienta asemanatoare celor care se daruiesc practicii religioase. Ca si acolo este nevoie de mult timp, multe incercari, rutina zilnica, multa suferinta interioara, pentru ca adevarul sa fie revelat, pentru ca nectarul divin sa va fie daruit.

Pretuieste fiecare clipa in prezenta persoanei iubite, nu astepta clipe viitoare si nici nu te gandi la cele trecute, ci bucura-te de fiecare moment, pentru ca in viitor s-ar putea sa nu mai poti sau sa nu mai ai parte de ceea ce traiesti chiar acum. Uneori poate fi din vina ta, alteori din vina destinului, alteori pentru ca nu ai respectat ceea ce traiesti, implicit persoana iubita. Dar orice s-ar intampla nu renunta la trairea iubirii din interior, incearca sa vezi existenta ei in sine, si “maestrul” tau interior te va indrepta pe Cale, si nu te va parasi nici o clipa, fie ca vei trai in suferinta tanjind dupa ceea ce ai trait sau dupa persoana iubita, sau vei fi plin de fericire pentru ceea ce iti daruieste, chiar daca doar in interior…

Viitorul meu, autocenzura si vorba multa…

In ultimul timp sunt intrebat tot mai des ce am de gand sa fac… ce proiecte am in cap, sau daca renunt de tot la ce am inceput, pentru ca ma caracterizeaza lipsa de a crea un viitor care sa se bazeze pe factori de care toata lumea tine cont. Dar tinand cont de factorii existenti cam stiu ce va urma, pentru ca de fapt viitorul meu este deja trecut; trebuie doar sa astept ca trecutul sa se intample…

O perioada lunga am cenzurat gandurile, ideile, viitorul, tot… adica de aproape un an de zile una am dorit si alta am facut. Pentru ca ceea ce aveam de gand sa fac ma trimite pe un drum lung si mai incert decat cel existent, dar mai ales ma indeparteaza de inima, de fiinta pe care am tot sustinut-o in acest timp indiferent de ce s-a intamplat. Dar in final se pare ca am pierdut mult timp asteptand si sperand ceva ce nu se intampla, dar mai ales se pare ca urmeaza caderea vijelioasa pe care tot incerc s-o previn de ceva timp, asa cum criza ce ne inconjoara nu se mai termina pentru unii, in timp ce pentru altii care au resursele necesare sau au asigurat drumul vietii lor nu prea isi resimt destinul.

Uneori parca zici ca sunt nascut din speranta, iar alteori din dezastru, totul impletindu-se asa armonios in viata mea incat imi vine sa cred ca viata chiar este un vis. Cu asa discutii am tot cenzurat realitatea pe care o doresc in viata mea, si adevarul este ca analizand tot ce mi s-a intamplat in ultimii 10-12 ani doar au pavat calea pe care o voi strabate in viitor, iar persoanele pe care le-am iubit si le-am indepartat sau au fugit de mine, au facut cea mai buna alegere, pentru ca EU nu eram cea mai buna optiune… nu sunt cea mai buna optiune nici pentru sufletul meu, dar nu am ce sa fac ca este legat fara sa aiba o alta optiune.

In ultimele zile am avut o lipsa acuta de energie ca si cum viata s-ar scurge in clepsidra pentru a o intoarce din nou si din nou… Mi-am urmarit ore intregi atat interiorul, cat si trupul cum se zbat intr-o lupta crancena ca sa iasa din aceasta stare, care era dincolo de limitele intelegerii. Iar cand nu poti intelege ce se intampla doar astepti sa vezi rezultatul… oricare ar fi acesta.

Desi m-am pus pe mine in gandurile mele ca fiind cauza principala a tot ceea ce se intampla in jurul meu, am autocenzurat in acest fel idei care se leaga de actiunile din jurul meu… astfel:

• - toate femeile frumoase sau (bune!) simpatice,  datorita mediului inconjurator si factorilor externi sunt curve (curvas=schimbator), adica nu stiu ce vor, dar de fapt vor s-o duca bine material vorbind… ceea ce pana la urma se intampla in viata lor, facand astfel pe imaculata, dar mintea lor este plina de lucruri dracesti
• - daca barbatii alearga dupa femei… femeile alearga dupa bani, iar daca se mint ca alearga dupa o relatie stabila, iubire si povesti de acest gen, in final se vor plictisi, si vor fugi dupa ce stiu ele cel mai bine sa faca: sa distruga tot ceea ce este frumos si linsitit in viata, de aceea desi multe femei sunt batute sau batjocorite in numele iubirii, ele nu pot renunta la ceea ce le face placere in adancul fiintei lor
• - iubirea fara sex este ca si bautul unui ceai dintr-o ceasca goala… oricat te vei minti sau autosugestiona, in final iti vei da seama ca este doar o ceasca goala
• - oricat vei fugi de ceea ce te asteapta, ca urmare a unei actiuni care a facut rau persoanei iubite, sau implicit celor din jur, la un moment dat dupa colt te asteapta soarta care nu te lasa sa mori linistit pana nu platesti de cel putin 3 ori actiunile tale. Daca aveai liniste si totul era frumos si de viitor, cand renunti la aceasta este normal ca si viata sa se razbune la randu-i si sa iti daruiasca ceea ce doresti.
• - cautam motive mereu la cei din jur, dar raul se ascunde de fapt in gandurile noastre, de la o singura idee care a prins radacini in mintea ta, pornind tot raul si suferinta viitoare. De aceea se spune ca pacatuind cu gandul faci mai mult rau decat fapta in sine…
• - daca nu esti egoist si nu pui persoana ta in fata, in final vei pierde oricat te vei minti frumos poleind totul in aura divina. Pierzi pe plan material, dar castigi in interior, dar este nul din moment ce traiesti intr-o societate bazata pe bani, mizerie, politica si sclavie.
• - daca ai bani, viata este mult mai usoara, si iti poti realiza dorintele mai usor… asta daca esti lasat de destin sa te bucuri de realizarile tale materiale sau profesionale. Nu conteaza ca esti o fiinta superficiala care fuge de ea insasi, fiind plictisit oricum de distractie, viata, sau persoana de langa tine. Cand inaintezi in varsta deabia atunci realizezi timpul pierdut fara rost, dar iti vei alina sufletul zicand ca oricum si cu cele sufletesti te-ai fi plictisit, asa ca ai mai calcat cateva suflete in picioare si a trecut timpul mai repede.
• - pot enumera la nesfarsit de genul celor de mai sus, dar chiar daca sunt reale si fac parte din viata noastra, parca ma plictisesc mai repede decat sa privesc in mine insumi in tacere…

Ne putem amagi ca exista free choice in viata noastra, dar trecutul asa cum este scris si cum va fi scris, nu va putea fi schimbat, chiar daca in prezent ne gandim ca actiunile vor influenta trecutul viitor, dar de fapt asa trebuia sa fie alegerea noastra, iar alta optiune nu ne garanteaza nimeni ca poate fi obtinuta. Fie ca actionam sau doar asteptam sa se intample, trecutul oricum se va intampla fie cu sau fara voia noastra. Si daca gandim ca actiunile oamenilor valorosi din lume au pavat viata glorioasa de acum, atunci trebuie sa stim ca la fel si rugaciunile celor care au pavat calea sufletului si a religiilor existente acum, chiar daca nu au actionat in mod direct, indirect au influentat si continua sa schimbe viata si lumea asa cum o percepem acum, dar mai ales va schimba viitorul pe care-l asteptam… si spun asta stiind ca viitorul este de fapt un trecut viitor.

Ce caut EU in viata mea…

Viata mea candva era simpla, se reducea doar la multa ignoranta si prostie… si o incapacitate innascuta de a nu intelege ce se intampla atat in viata mea cat si in jurul meu.

Simteam prostia la nivelul propriu, nu la figurativ, si asta de la varsta frageda, totul era foarte greu si complicat si desi repetam de 100 de ori tot nu retineam mare lucru, de parca inteligenta ma ocolea. O sclipire de ceva era totusi din moment ce eram vazut ca o persoana linistita si matura pentru varsta copilariei mele. Dar eu nu vad acum sclipire de inteligenta in asta, ci doar multa experienta bazata pe viata grea de la acea vreme. Nu ma refer la lipsurile materiale, pentru ca era ceva obisnuit la acea vreme (nu dupa revolutie…), ci la framantarile interioare, pentru ca eram constient de neputinta mintii mele, si tindeam spre o perfectiune care nu prea avea cum sa soseasca vreodata privind capacitatea mea de memorare sau sclipirile care lipseau cu desavarsire.

Si la un moment dat imediat dupa implinirea varstei de 18 ani… s-a intamplat. Am dat peste adevaratul “EU”, care mi-a marcat viata mea dupa aceea… si se pare ca imi va marca tot restul vietii mele. A fost adevaratul maestru pe care l-am respectat atunci… iar acum tine loc de tot ceea ce lipseste in viata mea. A fost destul de greu la inceput pentru capacitatea de memorare, si inca este un impediment si acum, pentru ca ceea ce reprezinta inteligenta in interiorul meu este mult peste aceasta. Asta se observa uneori… sau mai mereu, cand discut un subiect, apoi din acesta imediat trec intr-altul legat de acesta, si apoi in altul, pana ce ajung la vreo 3-4 niveluri, ca apoi deabia sa ma intorc intr-un final la ce dezbateam prima data. Dar asta am realizat de curand ca este problema memoriei, pentru ca daca as dezbate doar un subiect, atunci restul ideilor care apar instant in timp ce il dezbat, ar ramane uitate in negura mintii mele. Cum poti rezolva o problema ce tine de fapt de incapacitatea trupului… dar a mintii? Adica cum poti folosi un trup sau o minte care nativ este mult sub posibilitatile de exprimare a inteligentei sufletului tau… a “Eu”-lui tau interior. Pentru sufletul meu trupul si mintea mea sunt asa cum un om normal vede intr-un handicapat incapacitatea fizica care face diferenta. Deci pentru “Eu”-ul meu ceea ce ma reprezinta este un handicap, reprezint un stadiu de evolutie primitiv. Desi ma respecta, ma iubeste, isi daruieste toate cunostintele… impartaseste toata experienta sa cu mine, mai mult decat un observator nu voi putea fi vreodata, dar unul care nu poate tine pasul cu revelatiile sale. Cateodata vad cum vorbeste prin mine, cum se foloseste de ustensilele pe care i le pot oferi, desi simte incapacitatea existentei mele de a exprima ce doreste. Poate este si incapacitatea celor din jur de a percepe ceea ce spune… din moment ce eu unul inteleg de cele mai multe ori cam ce doreste sa spuna, dar cred ca intelegerea este usurata si de experientele revelate la care iau parte. Candva incercam sa ma identific cu acest “Eu”, ca si cum mi-ar apartine, dar dupa ce am citit eu insumi ce am scris cu mana mea, dar mintea mea a avut probleme in a descifra cu usurinta ceea ce mi-a fost revelat… am inceput sa simt diferenta dintre mine si “Eu”.

Un singur punct comun totusi impartasim legat de inteligenta… si anume practica. Rugaciunea interioara face asa mult bine inimii mele incat nu este nevoie sa implic mintea mea prea mult ca sa testez inteligenta sa nativa. Aici inima isi spune cuvantul si dovedeste ca este net superioara inteligentei mintii mele. Unii ar spune ca inima nu este inteligenta, dar capacitatea sa de a simti si trai experientele si tot ceea ce se intampla in interior sau exterior, dovedesc superioritatea sa, iar mintea renunta la autoritatea sa in fata acesteia. De fapt cand inima iti ajunge in minte… sunt una, apare si al treilea element neprevazut. Apare locul unde energia care anima existenta ta, care te fac sa simti animalitatea ancestrala si diferenta de evolutie dintre tine si suflet… Este locul unde ai fost tinut in viata cand nu ai dat ochii cu lumea asta nebuna, cand fiinta care ti-a dat viata avea grija sa nu iti lipseasca nimic, iar grijile tale de acum nu isi facusera aparitia. Aceasta este trinitatea existentei noastre, iar corpul nostru desi este considerat templul care adaposteste sufletul, am inteles demult ca este primitiv si ignorant, asa cum sunt si templele si bisericile care incearca fara succes sa dea viata divinitatii in existenta noastra. Este greu si fara ele, dar si cu ele, dar mai ales daca nu sunt capabile sa exprime cat mai bine ceea ce sufletul sau Dumnezeu daruiesc prin existenta lor atat in interiorul nostru cat si prin biserici. Daca bisericile depind de glasul pe care-l adapostesc, la fel si trupurile noastre depind de capacitatea gandirii noastre, pentru a da glas vocii interioare.

Da… Eu-l meu interior imi tine loc de tot ceea ce lipseste in viata mea… el este Iubirea infinita si Absoluta care se reflecta in existenta sa, dar mai ales este maestrul pe care-l cauta toti in viata lor, pentru a intelege sensul vietii si existentei lor in aceasta lume. Inca nu este tarziu pentru voi toti sa va descoperiti “EU”-l si maestrul vostru din interior.