• Când te privesc… văd doar trandafiri!

    Ultimii ani de când nu am mai scris nimic au fost presăraţi cu multe evenimente, experienţe şi întâmplări, unele la limita imposibilului, altele la limita anormalului, altele… Ştiu că multe voci surde în fundal doresc să le audă, dar nici poveştile nu sunt adevărate mot-à-mot, doar se inspiră din realitate, deci nu le voi spune nici măcar ca poveşti.

    Acum ceva timp am descris o viziune a mea asupra acestei zile măreţe, sau asupra altor zile dedicate iubirii, dar opinia mea nu a fost legată de frumuseţea trăirii ei ci de faptul că nu trebuie să fie o zi anume ci fiecare zi trebuie trăită la fel. Veţi spune că e imposibil, dar dacă ar fi posibil pentru toată lumea, unde ar mai fi frumuseţea… misticul? Unii nu au parte nici măcar de crâmpeie de iubire ce să mai vorbim de trăirea ei zi de zi… Unii au pierdut-o din cauza alegerilor făcute în viaţă alţii din cauza greşelilor care au dus la alterarea sau chiar dispariţia ei din sufletul celui sau celei care se dăruia trăirii iubirii.

    Ştiu că eu tot trag să vorbesc despre iubire în sine ca existenţă, dar momentan va trebui să vorbesc despre ceea ce cunoaştem fiecare, pentru că toţi o trăim sau am trăit-o la un anumit nivel. Da… se pune chiar şi cea experimentată prin sex dacă e să extindem nivelul trăirii ei la limita anormalului. Mulţi vor spune că aia nu e iubire… nu am spus că sexul este iubire, ci doar că până şi acolo se vede reflecţia ei, pentru că fără un pic de trăire cât de mică a ei, nu ar exista nici măcar ideea de sex. Este la fel cum mulţi atei sau agnostici fac cu ideea de Dumnezeu… nu sunt de acord cu reprezentarea dată de anumite religii sau cuvântul în sine care-l reprezintă, dar sunt de acord cu ideea unei forţe sau energii care guvernează sau prin care se manifestă existenţa. Spun de exemplu nu este aici sau acolo, nu are cum să fie decît aici sau acolo… ei bine cum Dumnezeu este Iubire, la fel şi iubirea este peste tot… atât aici cât şi acolo într-o formă sau alta. În viziunea mea Dumneeu a încetat demult să existe altceva decât ca Iubire… prefer un dumnezeu feminin, probabil aşa cum o femeie preferă un dumnezeu masculin :). Acum, în virtutea acestei idei, aş putea fi sarcastic şi să spun că din cauza unui dumnezeu cu specific masculin redat de religii şi există atâtea orientări de altă natură în lume…

    Când ajungi să îţi dedici viaţa trăirii iubirii vor exista momente care vor semăna cu rutina, adică eşti aşa de orbit de trăirea ei încât nici măcar nu mai eşti conştient de existenţa ei, deşi vorbeşti mereu despre existenţa ei, încerci mereu să fii conştient de existenţa ei. La fel se întâmplă şi cu iubiţii, poate tocmai din cauza asta s-au inventat zile ca acestea dedicate iubirii şi poate tocmai de aceea apar încercările şi suferinţele într-un cuplu de îndrăgostiţi… cei căsătoriţi nu se pun… glumesc desigur :).

    Acest lucru se reflectă în existenţa noastră şi cu aerul pe care îl respirăm, cu florile pe care le privim, vântul care ne mângâie părul… soarele care ne încălzeşte sufletul… norii care ne alină inima. Şi multe alte elemente şi nimicuri din existenţa noastră cea de toate zilele, pe care nu le poţi simţi sau percepe decât dacă eşti într-o stare de meditaţie sau în meditaţie. Starea de meditaţie începe in mmomentul în care devii conştient… când eşti treaz. Tu spui că eşti treaz(ă) dar chiar eşti? Atunci de ce nu percepi toate acestea? Dacă le percepi deja este o veste bună atât pentru mine cât şi pentru tine. Pentru că nmic din toate acestea nu poate fi perceput dacă nu trăieşti în inimă, implicit trăieşti iubirea. Doar trăind iubirea pentru iubire şi nimic altceva te poate duce spre acest nivel de conştientizare, şi apoi se reflectă în jurul tău atât în relaţia cu persoana iubită cât şi cu ceea ce te înconjoară.

    Atunci când devii conştient de trăirea ei vei vedea reflecţia ei până şi în lucrurile interzise sau respinse de toţi deşi toţi le practică, fiind astfel o ipocrizie; mă refer la ideile controversate legate de sex, anume că sexul nu are legătură cu iubirea.

    Sexul nu reprezintă iubirea sunt de acord, dar în practică se reflectă trăirea ei la diferite nivele cât ne duce şi lasă inima pe fiecare. Anumite religii au făcut mult rău denaturând şi orientând greşit omenirea spre înţelegerea acestui fenomen. De fapt nu religia… ci oamenii care au scris şi transformat religia respectivă. Nu ai cum să te pronunţi asupra unui lucru până ce nu l-ai practicat. Într-adevăr fără a fi călăuzit de inimă această energie poate fi denaturată, poate duce la deviaţii mentale, poate tocmai în acest scop a fost eliminat sexul de a fi asociat trăirii iubirii. Deşi se vede faptul că omenirea a evoluat mult în înţelegerea acestui fenomen, umbrele trecutului încă mai bântuie civilizaţia, tocmai pentru că milenii de programare psihologică ne-au inoculat ideea că sexul este un păcat.

    Nu continui mai mult pe acest subiect pentru că mulţi pudici vor înţelege cu totul altceva din ce vreau să exprim, de aceea mă adresez celor deschişi la minte, pentru a înţelege că ceea ce trăiesc ei tot o reflecţie a trăirii iubirii este… şi poate în acest fel vor accepta şi mai mult trăirea ei în viaţa lor.

    În acele momente când vor deveni conştienţi de acest fapt, în loc să vadă trupul persoanei dorite, trăirea iubirii o va transforma în zeitate, dorinţa va dispărea ca prin farmec, iar dăruindu-te total trăirii iubirii şi văzând divinul din trăirea ei, vor vedea trandafiri şi vor simţi parfumul pe care-l răspândeşte în jur trăind-o.

    Asta-mi aduce aminte de o altă vorbă mai veche: „Fi păcătos… dar plin de iubire!” – ceea ce va duce inevitabil la – „Când te privesc… văd doar trandafiri!”.

  • Saltul in necunoscut

    Vorbeam cândva de renunțare și tăcere – Sa vorbeasca si… tacerea – între timp am respectat cumva ce mi-am propus, astfel articolele au fost din ce în ce mai rare, pentru că vorbele plac, dar practica rareori este urmată.

    Cu ceva timp în urmă în viața mea am luat o hotărâre care avea să schimbe cursul destinului complet, atât al meu cât și al celor din jurul meu… Asta s-a întâmplat pentru că am privit la viața mea și a persoanei pe care o iubeam și am văzut că nu este spre bine, dar mai ales că nu îmi doresc ca în viitor să fie mai multă suferință cu voia sau fără voia mea. Apoi am realizat în timp că cele mai multe alegeri pe care le facem nu sunt luate efectiv de noi, ci suntem influențați de mediul, societatea în care trăim, alegerile, gândurile și acțiunile celorlalți.

    După alți câțiva ani ar fi trebuit să iau din nou aceeași decizie, de data aceasta pentru că indiciul era clar că nu aduceam împlinire în viața altei persoane. Dar motivele fiind mult mai „omenești” și pentru că nu doream să renunț la visul de atunci (vârsta poate…), am continuat să sper că poate este o situație de moment. Dar cu timpul ceea ce speram să nu fie decât o falsă viziune a existenței mele, s-a dovedit din ce în ce mai apăsător asupra sufletului meu. A fost greu… și este greu pentru că iubirea pentru mine nu a fost ceva superficial, nu am considerat nici o persoană de înlocuit pentru care am trăit iubirea, deoarece toți suntem unici, cu bune şi cu rele. Cu toate problemele și necazurile obișnuite, nu am văzut privind la viața mea în viitor suferință trăind iubirea de atunci.
    Aș fi continuat visul dacă ar fi fost dorit de ambele părți, dar cu timpul a devenit un vis iluzoriu, pe care am impresia că îl forțez să rămână în mintea mea.

    Când simți că iubirea pe care o trăiești tinde să iasă din tiparele realității sub formă umană, realizezi că trebuie să te rupi pentru că nu dorești nici să devii sfânt, dar nici să renunți la iubirea divină, pe care o trăiai așa ușor prin persoana pe care o iubești.

    Astfel apare iar tot mai necesară renunțarea si implicit… saltul în necunoscut.

    Cei mai mari maeştri din viaţa mea au fost femeile pe care le-am iubit.
    Prin ele iubirea mi-a dat lecţii cum să fac să trec peste gândire şi să păstrez vie iubirea în inimă, chiar şi când totul era destinat uitării trăirii pentru că nimic nu mai era favorabil. Uneori am reuşit să fac faţă încercărilor, alteori am eşuat lamentabil, dar astfel am înţeles ce înseamnă să fii om şi nu sfânt. Dacă totul ar fi fost perfect şi ar fi fost după voinţa mea, nimic nu ar mai fi făcut parte din viaţă, ci din vis… din iluzie. Am înţeles astfel ce înseamnă liberul arbitru, pentru că poţi avea control asupra vieţii tale prin gândurile tale, dar nu prin manipularea celorlalţi, fiind la rândul lor liberi să aleagă drumul lor în viaţă.
    Normal că vei suferi mult astfel, dar cel puţin ceilalţi nu vor suferi mai mult în viitor de pe urma acţiunilor tale, sau a propriilor acţiuni. Mereu am ieşit la liman pentru că am „văzut” cândva reflecția iubirii absolute și infinite în iubirea omenească. În acest fel nu am pierdut trăirea ei din inimă indiferent de obstacole sau suferințele provocate de trăirea ei prin reflecție… Pentru unii Dumnezeu ia forma umană prin diferitele exemple sau simboluri pe care ni le-a dăruit existența, dar pentru mine Dumnezeu a fost iubirea pe care am trăit-o față de persoanele pe care le iubesc. Am încercat mereu să măresc cercul spre care îmi îndrept trăirea iubirii nu doar față de rude, prieteni sau iubită, ci și chiar față de cine nu îmi era pe plac. Iar dintr-un anumit moment am fost răsplătit cu trăirea ei continuu față de tot ceea ce există. De fapt toți avem această trăire în sinele nostru mereu, doar că nu suntem conștienți de trăirea ei, cel puțin asta am înțeles din experiențele pe care le-am avut adeseori în momentele de meditație și liniște.

    Societatea și oamenii așa zis religioși ne-au îmbolnăvit de prejudecăți și exemple de-a gata fără a experimenta trăirea iubirii. Iubirea divină ne este împinsă în suflet prin experiențe supranaturale, la care nimeni nu are acces, tocmai de aceea este și greu de crezut că iubirea divină se reflectă chiar în iubirea pe care o avem toți în existența noastră la diferite nivele. Iubirea divină este astfel după anumite surse accesibilă doar celor sfinți, deși în toate scripturile sfinte ale diferitelor popoare se spune clar că: „Dumnezeu este IUBIRE!”. Ori iubirea este trăită de toți chiar și sub forma cea mai umilă sau mai joasă pe care ne-o putem închipui…

    Omul are de învățat mult mai mult din „păcat” decât din sfințenie, dar asta numai dacă este conștient față de trăirea si existența iubirii, dacă vede divinul în iubire și nu o mai tratează ca pe ceva fără preț.
    Pentru toți cei care iubesc și se dăruiesc trăirii iubirii la orice nivel, am un singur mesaj:

    Fiți păcătoși… dar plini de iubire!

  • Traieste acum… iubeste acum…

    Aveam în minte de ceva timp un astfel de articol, dar acesta poate fi un articol de încheiere a exprimării interioare dar si un început nou al trăirilor interioare.
    Trăieşte acum, sau trăieşte clipa… dar nu mă refer la a trăi o viaţă în care să te distrezi ca să simţi că eşti viu, că încă mai mişcă ceva în creierul tău. La maxim trăiesc doar cei care au nevoie de adrenalină, dar şi cei care se amăgesc că aşa trăiesc viaţa lor deplin, că este o celebrare a existenţei nebuniile prin care pierd clipă de clipă întâlnirea cu maestrul interior.

    Oamenii se motivează că făcând ceva prin acţiune sau prin a viziona videoclipuri xxx este spre binele lor şi astfel sunt mai aproape de orice realizare închipuită de gândire. Dar astfel se pierd în hăţişul gândurilor şi aleargă vieţi întregi până reuşesc măcar să ajungă de unde au plecat. De fapt asta este iluzia… lumea în care trăim este un vis real, iar ca să dăm valul care ne acoperă ochii sufletului la o parte este nevoie de un scurtcircuit în gândire.

    A trăi acum înseamnă să fii conştient de fiecare clipă din viaţa ta atât în interior cât şi în exterior, pentru că nu trebuie să renunţi la niciuna ca s-o găseşti pe cealaltă. Să ajungi să fii conştient de liniştea si abisul din interior dincolo de gândire, de sunetele şi vibraţiile interiorului, dar şi de foşnetul existenţei din exterior, de la sunetul vantului pâna la cântatul greierilor. Oraşul ne-a îndepărtat de natura şi linişte, conexiunea pe care o avem cu natura prin suflet, de aceea şi lumea a luat-o razna. Iar pe lângă mediul urban, stresul şi provocările legate de ziua de mâine ne macină gândirea şi interiorul îndepărtându-ne şi mai mult de suflet.

    Oamenii caută tot mai mult în zilele noastre să acopere golul din suflet, să atingă iluminarea în condiţii potrivnice pentru o căutare reală interioară… De aceea pustnicii şi sfinţii se retrăgeau în mijlocul naturii, trăiau în peşteri şi în sălbăticie… în locuri neatinse de picior de om. După ce au atins iluminarea toţi au spus că nu contează locul, că interiorul este important, deci să îţi faci locaş în interior. Dar natura este foarte importantă pentru suflet, îl ajută să se regăsească, să vadă reflectată esenţa existenţei a tot şi a toate mai ales în natură.

    Iubeşte acum… înseamnă să nu te raportezi la trecut sau viitor în trăirea iubirii… Iubeşti… – declară aceasta acum şi bucură-te de trăirea ei în prezent, nu trăi din visuri şi planuri deşarte. Vrei să atingi iluminarea… – nu aştepta să faci primul pas cândva după ce vei îmbunătăţi viaţa ta profesională sau materială. Sufletul tânjeşte după eliberarea sa din sclavia gândirii, dar aceasta mereu îl va amăgi cu timpul. Simţi foamea şi nevoia trăirii iubirii, a căutării interioare, a sensului vieţii – începe să practici imediat ceea ce face fericit sufletul – rugăciunea şi iubirea. Poate nu vei fi conştient de gustul şi trăirea ei, dar cum poţi simţi dacă nu începi măcar să mănânci să îţi astâmperi foamea interioară. Poţi trăi din iluzii şi vorbărie intelectuală, dar acestea cel mult îţi vor alina durerea… nu o vor vindeca.

    Dacă ai întâlnit iubirea nu fugi în viitor pentru a o trăi, dar nici nu te raporta la trecut… cine ştie dacă mâine trupeşte va mai fi prezentă în viaţa ta… Bucură-te de prezenţa ei acum, trăieşte-o deplin şi conştient.

  • Suflete pierdute

    Nu… încă nu sunt un suflet pierdut în lumea asta mică… dar aveam toate şansele să fiu… sau cine ştie încă nu e timpul trecut să mă pierd de tot şi să nu mă mai regăsesc… iar dacă mă uit la existenţa mea cred că sunt pierdut deja, dar încă nu vreau să recunosc…

    Mă întreba cineva de ce nu mai scriu… Ca să răspund sincer, am vrut de multe ori să scriu… stau câteva idei de articole în draft de luni de zile. Dar de ceva timp (ani!) mi-a fugit pământul de sub picioare… tot încerc să îl ating dar nu mai reușesc… ceea ce mă făcea să înving gravitația destinului, baza existenței mele, s-a dus într-un nor de fum ușor, iar cenușa pe care o tot frec între mâini sunt urmele focului cândva arzător din existență.

    Probabil că azi-maine voi mai scrie câteva articole bazate pe iluzia gândurilor mele sau elucubrațiile umorului negru din viața mea de zi cu zi.

    Mă uit în jurul meu și simt că nu aparțin lumii ăsteia deloc, totul este ca scenele de filme porno… sunt aici și totuși nu mă regăsesc în agitația și prostia semenilor printre care trăiesc… virtual sau real.

    Ignoranța este un dar divin… Am rămas între lumi din cauza iubirii, iar asta ar fi posibil să fie fatal existenței mele…

    Mă bucur când văd împlinire în jurul meu… când doi iubiți își susură șoapte dulci de iubire într-un colț al existenței (nu contează că viitorul le va spulbera poate orice iluzii care acum au realitate în trăirea lor)… sau când văd că viața prietenilor, rudelor, se așează pe un făgaș liniștit și plin de promisiuni.

    Dar se întâmplă să dau și peste cazuri care îmi dau peste cap credința mea că totul este spre bine, chiar și răul. Așa am pățit acum ceva timp…

    Mergeam cu autobuzul anul trecut prin decembrie spre casă… unul din cazurile rare pentru că îmi place de fapt să merg pe jos indiferent cât este distanța, dar probabil mă grăbeam. Priveam pe geam liniștit când am simțit că se apropie un individ murdar cerșind ceva bani pentru mâncare și duhnind a băutură… surpriza cea mai mare a fost că m-a „domnit” și mi-a zis și pe nume… Deși cre(ș)tin la origini și cu inima moale, nu prea acord atenție la asemenea cerințe, pentru că știu că a ajuns o „meserie” bănoasă pentru unii acest mod de a trăi. Dar ridicând ochii spre cel ce mi se adresa umil am simțit că privesc într-o oglindă, ca și cum aș privi spre un viitor care ar fi, sau ar fi fost foarte posibil chiar și pentru existența mea plină de „rugăciune și multă trăire a iubirii divine” (bleah!). Buzele mele au spus instinctiv „Nu am!”, dar inima a început să cerceteze colțurile gândurilor care nu au scos în față decât bancnote mari, destul de necesare și pentru existența mea, și astfel am realizat că tocmai schimbasem una din acele bancnote „mărețe” și aveam să-i dau omului pentru câteva pâini. Apoi am realizat de unde îl cunosc… și de ce m-a „domnit”… pentru că în vremurile în care mă știa el eram pe alte plaiuri materiale. Mi-am adus aminte că parcă individul a fost și pe vas câteva luni și i se dusese vestea că era pe drumul care duce spre bine. Dar parcă citindu-mi gândurile când țineam mâna întinsă cu o bancnotă mult prea mică pentru mizeria vieții pe care o trăim, mi-a spus că l-au ajuns necazurile, că părinții lui au vândut apartamentul în care sta și nu mai are unde să doarmă pentru că pe ei oricum nu îi interesează, dar și mai rău că pe străzi i se furase și bruma de îmbrăcăminte pe care o târa după el… Teorii ale conspirației despre cât de bun sau rău este un om, sau cât de mult luptă el sau nu pentru bunăstarea existenței sale, se vor găsi destui proști pe care viața i-a ales să-i dea ca exemplu al evoluției umane pe meleagurile materiale (îi respect însă pe cei care introduc factorul – noroc, destin, divinitate… în realizările lor)… dar întâmplarea face că individul era cunoscut ca un om prostănac blând, destul de citit, umil și respectuos.

    Ca să revenim la scopul discuției acestui articol, astfel se ridică dar și coboară sufletul unui om, indiferent de karma, inteligența și bunătatea sa. Pentru că în funcție de ceea ce i se va oferi și de cât de mult poate rezista avalanșei de necazuri care se vor abate asupra sa, va deveni cel mai mare criminal sau răufăcător… sau un sfânt… sau va realiza ceva măreț cu viața sa.

    Azi suntem niște suflete salvate… în culmea gloriei, plini de vitalitate și cu idei și targeturi înalte… ca în clipa următoare să te lovească viața unde te doare cel mai tare… tocmai la baza piramidei realizărilor tale.

    Problema este dacă îți mai revii… dacă nu cumva cedezi între timp și renunți la luptă, sau nici măcar nu mai ai șansa la o luptă dreaptă…

    Rugăciunea inimii este necesară nu doar pentru sufletele pierdute… ci mai ales pentru cele realizate… ca să reziste cu tărie în cazul unor lovituri sub centură din partea destinului.

    Viața este frumoasă, superbă și merită trăită până în cele mai mici aspecte… de la naștere până la moartea trupului, că a sufletului nu va fi niciodată (așa se spune… sîc!). Totul este divin în jurul nostru, doar că noi suntem prea proști ca să vedem și să simțim asta… Nimic nu ar trebui să ne facă să fim triști, nefericiți, plini de ură sau furie în fața existenței, pentru că totul lucrează în jurul nostru pentru evoluția noastră, pentru iluminare, pentru a deveni corpuri de lumină (incandescentă :P), pentru a atinge perfecțiunea… și ce dacă momentan suntem la fel de proști și stupizi majoritatea la fel ca acum câteva mii de ani… mă rog, niște proști mai educați, pentru că la educație au acces toți acum, mai puțin la iluminare… Dar cu ajutorul tehnologiei, probabil foarte curând se va emula și asta, dar nu va schimba totuși în acest fel cu nimic lumea asta așa cum o știm… pentru că schimbarea trebuie să vină din interior… nu din exterior…

  • Urmeaza-ti visul

    Urmează-ţi visul… realizează-ți visul!

    De fapt visul adevărat este dăruit de inimă, dar de cele mai multe ori visul iluzoriu de gândire. Pentru că visul dăruit de inimă este la limita imposibilului, pe când cel dăruit de gândire va necesita voință și răbdare.

    Visul dăruit de inimă urmează de fapt realizarea sufletului, iar cel al gândirii pe cel al realizării materiale. Unul va aduce fericire adevărată, celălalt o fericire trecătoare.

    Dar ce au la bază totuși visurile pentru a le realiza, fie că sunt trecătoare, fie că sunt pentru eternitate?

    Este înscris în codul fiecăruia, drumul ce îl va avea de urmat în viață, dacă va fi mentorul unei persoane care va avea importanță pentru umanitate și evoluția sa, dacă se va sacrifica pentru ca alte persoane să dăruiască calea de urmat pentru generațiile următoare…

    Întotdeauna generația veche a considerat generația viitoare incapabilă de a exista, pentru că generațiile noi nu au respect față de tradiții, trăiesc viața fără s-o respecte, prejudecățile devin de la generație la generație aproape inexistente. Dar dacă nu ar fi așa nu ar putea schimba lumea în care trăim și în continuare femeia ar fi fără drepturi, oamenii ar fi inegali în drepturi în funcție de culoare, rasă, naționalitate și alte câteva sute de prostii șterse de-a lungul timpului în evoluția societății în care trăim. În orice pădure bună vor exista și uscături, dar acestea vor dispare treptat prin faptul că nu au valoare… decât poate pentru a face focul, ceea ce într-un final oferă anumite avantaje. Am încredere în generațiile viitoare care opteaza sa vada filme pe pornhub, pentru că vor aduce schimbarea pe care generațiile vechi nu au putut s-o realizeze, deși unele voci vizionare s-au făcut auzite de-a lungul timpului, poate chiar au îndrumat sau îndrumă calea generațiilor viitoare sau pe cele actuale.

    Această putere de a schimba vine din interiorul fiecăruia și este alimentată de iubire, la un nivel mai mare sau mai mic, pentru că izvorul sentimentelor este iubirea. Deci toți avem potențialul de ridica iubirea la nivel divin, depinde doar de noi să realizăm acest lucru. Poate vom întâlni piedici toată viața pentru a eleva sufletul nostru până la acest nivel de conștientizare, dar măcar în interior trebuie să ne luptăm pentru a o realiza, dacă în afară este mai greu de realizat.

    M-am întrebat mereu care este… sau care a fost visul meu în această viață. Dar visul meu a fost realizat cu mult timp înainte, iar acum urmează să îl pot dărui și altora. Am încercat să fug cândva, îmi doream să devin pustnic, să trăiesc retras de lume pentru că în mijlocul lumii simt că ceva nu este în regulă. Am înțeles într-un final că nu pot fugi de ceea ce mi-a fost dăruit. Îmi este greu într-adevăr să mă amestec în mulțime, dar este un rău necesar, pentru că altfel nu voi putea comunica nimic din ce am trăit.

    Viitorul nu va mai fi cel al societății actuale, iar semnele se văd peste tot în lume și în societatea în care trăim. Pentru că fiecare fir de nisip din clepsidra vieții numit suflet are importanță pe acest pământ. Fiecare joacă rolul care i-a fost sortit în această societate, dar va veni timpul când lumea se va trezi și fiecare se va gândi să aducă beneficiu comunității în care trăiesc, nu va mai fi egoist. Bogăția unora este de fapt pe spinarea și prostia altora, pentru că ce ar însemna să fie toți bogați? Unii sunt înzestrați cu mai multă inteligență, alții cu mai multă forță, alții cu noroc, dar toți sunt înzestrați sufletește, trebuie doar ca să fim treziți din somn. Iar suferința și criza tocmai pentru asta ne pregătește. Trecerea la o societate în care resursele să fie folosite în comun, în care bogăția să fie pentru comunitate, nu pentru individ, a fost un vis mereu, pentru că fără cunoașterea sufletului și dăruirea față de iubirea infinită și absolută, nu se va putea face, omul fiind bolnav. Cum pot îndruma bolnavii pe alți bolnavi?

    Doar un om sănătos și curat la suflet va putea realiza evoluția societății actuale, iar dacă pentru asta va trebui să trecem prin niște chinuri îngrozitoare va depinde doar de noi. Cu cât ne vom trezi mai repede cu atât vom suferi mai puțin.

    Primul pas pentru a cunoaște sufletul este dăruit de rugăciunea inimii. Nu este nevoie să cauți răspunsuri, să crezi într-o religie anume, să alergi prin toate colțurile universului pentru a-l găsi pe Dumnezeu. Doar prin rugăciune continuă și tăcere îl vei găsi pe Dumnezeu în interior. Iar atunci când l-ai găsit totul se va clădi pe acest fundal și tot ce vei crea va fi unic și va ajuta la evoluția lumii în care trăim. Rugăciunea inimii există în mulți deja fără ca s-o știe, pentru că nu înseamnă doar repetarea unor cuvinte clipă de clipă, ci mai ales trăirea pe care o ai în interior. Iar mulți dintre noi au o trăire prin care fac minuni peste tot în jurul nostru… fie în plan material fie sufletesc.

    Dacă visul tău îți va aduce împlinire și fericire, dar mai ales dacă vei ajuta oamenii și lumea în care trăiești să devină mai bună și mai iubitoare, atunci va merita sacrificiul pe care îl faci sau îl vei face. Dacă nu… atunci încă nu e târziu să te uiți și în interior să vezi dacă nu cumva ai uitat ceva…