Bănuiesc că v-ați dat seama că mă refer la perioada în care eram la începutul experimentării căii pe care am descris-o în cartea despre religia iubirii, care cândva mi-a fost impregnată în creierul meu cenușiu de trăirile mele interioare. Bine… nu mai eram chiar la început… după o practică de peste cinci ani… în care multe lucruri aparent imposibile, atât spre bine cât și spre rău (de fapt numai bine, dar nu puteam spune atât spre bine cât și spre mai bine ), au avut loc în viața mea.

Astfel când am văzut că lucrurile au luat-o pe un drum… pe care sufletul era din ce în ce mai îndepărtat de ceea ce dorea să realizeze, nu din vina cuiva… ci pur și simplu destinul se întâmpla, a trebuit să iau acea decizie. Astfel am înțeles un pic mai târziu că libera alegere se referă doar în mâinile cui îți dăruiești sufletului și astfel râul vieții va curge ca un șuvoi în direcția pe care o alegi, influențat sau obligat chiar și fără să îți dai seama. Libera alegere înseamnă că poți alege să faci bine sau rău atât ție cât și celor din jur, iar uneori linia dintre acestea este așa de tulbure încât este loc simultan pentru orice direcție.

Consider că vorbele pe această cale a trăirii iubirii sunt de prisos, deci articole sau subiecte care să repete ceea ce doresc să transmit se vor întoarce spre articolul de bază pentru acest blog – Teoria ca teoria… dar practica daruieste adevarul. Pentru a trăi aceste experiențe, este nevoie ca două suflete să dorească aceeași cale de trăire și conștientizare a existenței iubirii în sine în destinul lor… și să lupte să mențină flacăra interioară aprinsă indiferent de furtuni, destin, prejudecăți și tot ce mai poate mintea inventa pentru a pune piedici acestei trăiri.

Culmea… prezentul nu mai este umbrit de o eventuală îndepărtare de calea aleasă de suflet, ci doar de faptul că baza concepției mele despre divinitatea iubirii a devenit o experiență din trecut. Dar așa cum spuneam, nu trebuie să renunțăm la ceea ce trăim, pentru că baza aceasta a întărit treptat tot ceea ce am trăit cândva, dar mai ales a întărit în suflet concepția despre existența trăirii iubirii în sine, în tot ceea ce există, că este dumnezeul căutat de toți în afară, când de fapt stă ascuns chiar sub privirea noastră… trebuie doar să schimbăm orientarea… Deci nu căutați în afară ceea ce există deja în interior!

Am tot încercat să cred că poți învinge destinul, că dacă ai credință măcar cât un grăunte de muștar poți muta munții… Așa este atât timp cât dorești să muți munții pentru calea sufletului tău. Nu poți spera că va dori cineva să se alăture aventurii tale aparent imposibilă, datorită lipsei de credință. Dar fiecare are visul său propriu, idealul și calea sa de parcurs în viață… Chiar dacă un drum spre realizarea materială sau împlinirea profesională, sau de ce nu chiar spre o nouă trăire a iubirii omenești (divin este ceea ce se reflectă în ea), par banale și complet lipsite de sens pentru adepții unei vieți religioase sau filosofice, la rândul lor aceștia par visători și cu capul în nori pentru cei ancorați de trupurile lor trecătoare. Pentru a ieși din Matrix oricum este nevoie de mult mai mult decât vise, realizări, împliniri, chiar și trăiri. Fiecare în sinea lui se crede special, iar dacă nu se crede ar trebui să înceapă să vadă scânteia divină care are locașul în sinele său, dar în același timp să nu uite că cel mai sigur lucru în existență este faptul că totul este trecător… mai ales viața sa.

Îți este dor de familie, de cine iubești, dar familia, respectiv pe cine iubești, nu prea îi interesează de existența ta… sau dacă măcar mai exiști… Nu mai aștepta să fii iubit(ă) la rândul tău, fi fericit(ă) că măcar te lasă să îi iubești… asta este cea mai mare răsplată, deci du-te și bucură-te de prezența lor acum… nu mâine, pentru că nu se știe dacă vei mai avea ocazia să îți bucuri sufletul cu prezența celor pe care-i iubești. Cândva vor simți la rândul lor lipsa iubirii tale, când vei fi plecat din această lume, pentru că deși iubirea nu se vede… se simte.

Nu îți declara sus și tare iubirea ta mirifică și demnă de filme, nici nu cere declarații de dragoste din partea lor… nu pierde timpul cu vorbe inutile, doar dăruiește-te trăirii iubirii, și fii pregătit să reziști când vine șuvoiul trăirii ei peste sufletul tău… iar dacă în năvala ei te târăște și pe tine lăsând în urmă corpul, nu te întoarce înapoi după trup… oricum era sortit cândva pieirii.

Eu am pierdut cândva, speriat fiind, această ocazie, așa că oricine poate fi mai înțelept decât mine… Acum nu mai era nevoie să privesc din nou în viitor prin prezent, raportat la trecut… dar mai ales că trebuie să renunț la acest viitor.

Mă întreba cineva de ce nu mai scriu… Ca să răspund sincer, am vrut de multe ori să scriu… stau câteva idei de articole în draft de luni de zile. Dar de ceva timp (ani!) mi-a fugit pământul de sub picioare… tot încerc să îl ating dar nu mai reușesc… ceea ce mă făcea să înving gravitația destinului, baza existenței mele, s-a dus într-un nor de fum ușor, iar cenușa pe care o tot frec între mâini sunt urmele focului cândva arzător din existență.

Probabil că azi-maine voi mai scrie câteva articole bazate pe iluzia gândurilor mele sau elucubrațiile umorului negru din viața mea de zi cu zi.

Mă uit în jurul meu și simt că nu aparțin lumii ăsteia deloc… sunt aici și totuși nu mă regăsesc în agitația și prostia semenilor printre care trăiesc… virtual sau real.

Ignoranța este un dar divin… Am rămas între lumi din cauza iubirii, iar asta ar fi posibil să fie fatal existenței mele…

Mă bucur când văd împlinire în jurul meu… când doi iubiți își susură șoapte dulci de iubire într-un colț al existenței (nu contează că viitorul le va spulbera poate orice iluzii care acum au realitate în trăirea lor)… sau când văd că viața prietenilor, rudelor, se așează pe un făgaș liniștit și plin de promisiuni.

Dar se întâmplă să dau și peste cazuri care îmi dau peste cap credința mea că totul este spre bine, chiar și răul. Așa am pățit acum ceva timp…

Mergeam cu autobuzul anul trecut prin decembrie spre casă… unul din cazurile rare pentru că îmi place de fapt să merg pe jos indiferent cât este distanța, dar probabil mă grăbeam. Priveam pe geam liniștit când am simțit că se apropie un individ murdar cerșind ceva bani pentru mâncare și duhnind a băutură… surpriza cea mai mare a fost că m-a „domnit” și mi-a zis și pe nume… Deși cre(ș)tin la origini și cu inima moale, nu prea acord atenție la asemenea cerințe, pentru că știu că a ajuns o „meserie” bănoasă pentru unii acest mod de a trăi. Dar ridicând ochii spre cel ce mi se adresa umil am simțit că privesc într-o oglindă, ca și cum aș privi spre un viitor care ar fi, sau ar fi fost foarte posibil chiar și pentru existența mea plină de „rugăciune și multă trăire a iubirii divine” (bleah!). Buzele mele au spus instinctiv „Nu am!”, dar inima a început să cerceteze colțurile gândurilor care nu au scos în față decât bancnote mari, destul de necesare și pentru existența mea, și astfel am realizat că tocmai schimbasem una din acele bancnote „mărețe” și aveam să-i dau omului pentru câteva pâini. Apoi am realizat de unde îl cunosc… și de ce m-a „domnit”… pentru că în vremurile în care mă știa el eram pe alte plaiuri materiale. Mi-am adus aminte că parcă individul a fost și pe vas câteva luni și i se dusese vestea că era pe drumul care duce spre bine. Dar parcă citindu-mi gândurile când țineam mâna întinsă cu o bancnotă mult prea mică pentru mizeria vieții pe care o trăim, mi-a spus că l-au ajuns necazurile, că părinții lui au vândut apartamentul în care sta și nu mai are unde să doarmă pentru că pe ei oricum nu îi interesează, dar și mai rău că pe străzi i se furase și bruma de îmbrăcăminte pe care o târa după el… Teorii ale conspirației despre cât de bun sau rău este un om, sau cât de mult luptă el sau nu pentru bunăstarea existenței sale, se vor găsi destui proști pe care viața i-a ales să-i dea ca exemplu al evoluției umane pe meleagurile materiale (îi respect însă pe cei care introduc factorul – noroc, destin, divinitate… în realizările lor)… dar întâmplarea face că individul era cunoscut ca un om prostănac blând, destul de citit, umil și respectuos.

Ca să revenim la scopul discuției acestui articol, astfel se ridică dar și coboară sufletul unui om, indiferent de karma, inteligența și bunătatea sa. Pentru că în funcție de ceea ce i se va oferi și de cât de mult poate rezista avalanșei de necazuri care se vor abate asupra sa, va deveni cel mai mare criminal sau răufăcător… sau un sfânt… sau va realiza ceva măreț cu viața sa.

Azi suntem niște suflete salvate… în culmea gloriei, plini de vitalitate și cu idei și targeturi înalte… ca în clipa următoare să te lovească viața unde te doare cel mai tare… tocmai la baza piramidei realizărilor tale.

Problema este dacă îți mai revii… dacă nu cumva cedezi între timp și renunți la luptă, sau nici măcar nu mai ai șansa la o luptă dreaptă…

Rugăciunea inimii este necesară nu doar pentru sufletele pierdute… ci mai ales pentru cele realizate… ca să reziste cu tărie în cazul unor lovituri sub centură din partea destinului.

Viața este frumoasă, superbă și merită trăită până în cele mai mici aspecte… de la naștere până la moartea trupului, că a sufletului nu va fi niciodată (așa se spune… sîc!). Totul este divin în jurul nostru, doar că noi suntem prea proști ca să vedem și să simțim asta… Nimic nu ar trebui să ne facă să fim triști, nefericiți, plini de ură sau furie în fața existenței, pentru că totul lucrează în jurul nostru pentru evoluția noastră, pentru iluminare, pentru a deveni corpuri de lumină (incandescentă ), pentru a atinge perfecțiunea… și ce dacă momentan suntem la fel de proști și stupizi majoritatea la fel ca acum câteva mii de ani… mă rog, niște proști mai educați, pentru că la educație au acces toți acum, mai puțin la iluminare… Dar cu ajutorul tehnologiei, probabil foarte curând se va emula și asta, dar nu va schimba totuși în acest fel cu nimic lumea asta așa cum o știm… pentru că schimbarea trebuie să vină din interior… nu din exterior…

De fapt visul adevărat este dăruit de inimă, dar de cele mai multe ori visul iluzoriu de gândire. Pentru că visul dăruit de inimă este la limita imposibilului, pe când cel dăruit de gândire va necesita voință și răbdare.

Visul dăruit de inimă urmează de fapt realizarea sufletului, iar cel al gândirii pe cel al realizării materiale. Unul va aduce fericire adevărată, celălalt o fericire trecătoare.

Dar ce au la bază totuși visurile pentru a le realiza, fie că sunt trecătoare, fie că sunt pentru eternitate?

Este înscris în codul fiecăruia, drumul ce îl va avea de urmat în viață, dacă va fi mentorul unei persoane care va avea importanță pentru umanitate și evoluția sa, dacă se va sacrifica pentru ca alte persoane să dăruiască calea de urmat pentru generațiile următoare…

Întotdeauna generația veche a considerat generația viitoare incapabilă de a exista, pentru că generațiile noi nu au respect față de tradiții, trăiesc viața fără s-o respecte, prejudecățile devin de la generație la generație aproape inexistente. Dar dacă nu ar fi așa nu ar putea schimba lumea în care trăim și în continuare femeia ar fi fără drepturi, oamenii ar fi inegali în drepturi în funcție de culoare, rasă, naționalitate și alte câteva sute de prostii șterse de-a lungul timpului în evoluția societății în care trăim. În orice pădure bună vor exista și uscături, dar acestea vor dispare treptat prin faptul că nu au valoare… decât poate pentru a face focul, ceea ce într-un final oferă anumite avantaje. Am încredere în generațiile viitoare pentru că vor aduce schimbarea pe care generațiile vechi nu au putut s-o realizeze, deși unele voci vizionare s-au făcut auzite de-a lungul timpului, poate chiar au îndrumat sau îndrumă calea generațiilor viitoare sau pe cele actuale.

Această putere de a schimba vine din interiorul fiecăruia și este alimentată de iubire, la un nivel mai mare sau mai mic, pentru că izvorul sentimentelor este iubirea. Deci toți avem potențialul de ridica iubirea la nivel divin, depinde doar de noi să realizăm acest lucru. Poate vom întâlni piedici toată viața pentru a eleva sufletul nostru până la acest nivel de conștientizare, dar măcar în interior trebuie să ne luptăm pentru a o realiza, dacă în afară este mai greu de realizat.

M-am întrebat mereu care este… sau care a fost visul meu în această viață. Dar visul meu a fost realizat cu mult timp înainte, iar acum urmează să îl pot dărui și altora. Am încercat să fug cândva, îmi doream să devin pustnic, să trăiesc retras de lume pentru că în mijlocul lumii simt că ceva nu este în regulă. Am înțeles într-un final că nu pot fugi de ceea ce mi-a fost dăruit. Îmi este greu într-adevăr să mă amestec în mulțime, dar este un rău necesar, pentru că altfel nu voi putea comunica nimic din ce am trăit.

Viitorul nu va mai fi cel al societății actuale, iar semnele se văd peste tot în lume și în societatea în care trăim. Pentru că fiecare fir de nisip din clepsidra vieții numit suflet are importanță pe acest pământ. Fiecare joacă rolul care i-a fost sortit în această societate, dar va veni timpul când lumea se va trezi și fiecare se va gândi să aducă beneficiu comunității în care trăiesc, nu va mai fi egoist. Bogăția unora este de fapt pe spinarea și prostia altora, pentru că ce ar însemna să fie toți bogați? Unii sunt înzestrați cu mai multă inteligență, alții cu mai multă forță, alții cu noroc, dar toți sunt înzestrați sufletește, trebuie doar ca să fim treziți din somn. Iar suferința și criza tocmai pentru asta ne pregătește. Trecerea la o societate în care resursele să fie folosite în comun, în care bogăția să fie pentru comunitate, nu pentru individ, a fost un vis mereu, pentru că fără cunoașterea sufletului și dăruirea față de iubirea infinită și absolută, nu se va putea face, omul fiind bolnav. Cum pot îndruma bolnavii pe alți bolnavi?

Doar un om sănătos și curat la suflet va putea realiza evoluția societății actuale, iar dacă pentru asta va trebui să trecem prin niște chinuri îngrozitoare va depinde doar de noi. Cu cât ne vom trezi mai repede cu atât vom suferi mai puțin.

Primul pas pentru a cunoaște sufletul este dăruit de rugăciunea inimii. Nu este nevoie să cauți răspunsuri, să crezi într-o religie anume, să alergi prin toate colțurile universului pentru a-l găsi pe Dumnezeu. Doar prin rugăciune continuă și tăcere îl vei găsi pe Dumnezeu în interior. Iar atunci când l-ai găsit totul se va clădi pe acest fundal și tot ce vei crea va fi unic și va ajuta la evoluția lumii în care trăim. Rugăciunea inimii există în mulți deja fără ca s-o știe, pentru că nu înseamnă doar repetarea unor cuvinte clipă de clipă, ci mai ales trăirea pe care o ai în interior. Iar mulți dintre noi au o trăire prin care fac minuni peste tot în jurul nostru… fie în plan material fie sufletesc.

Dacă visul tău îți va aduce împlinire și fericire, dar mai ales dacă vei ajuta oamenii și lumea în care trăiești să devină mai bună și mai iubitoare, atunci va merita sacrificiul pe care îl faci sau îl vei face. Dacă nu… atunci încă nu e târziu să te uiți și în interior să vezi dacă nu cumva ai uitat ceva…

Poate poți reuși într-un final dacă poți distruge ceea ce te face fericit, dar mai ales poate vei fi fericit dacă cioburile sparte s-ar lipi la loc… sau dacă nu distrugi ceea ce simți, pentru că aceasta era ceea ce a dat naștere a tot ceea ce se întâmplă și a tot ce ai trăit în interior.

Acum câteva zile auzeam din întâmplare la TV, pentru că eu nu mă mai uit la emisiuni de ani buni… că o fetiță a murit de dorul mamei sale pentru că o părăsise fiind plecată la muncă în Italia, refuzând să mai mănânce.

Da… viața își urmează cursul oricum cu sau fără firele de nisip din clepsidra universală a vieții pe care o reprezentăm… dar efectele pe care lipsa iubirii sau alungarea trăirii ei, nu mai vorbesc de respectul sau adorarea izvorului trăirii și existenței sale, pe termen lung sau scurt sunt de domeniul fantasticului sau poate al unei realități crude.

Dacă așa ceva s-ar fi întâmplat în copilăria celor care au avut un rol important în evoluția societății noastre din prezent… dacă lumea în care trăim, pe care noi oricum o considerăm de rahat, ar fi într-adevăr insuportabilă… dar stai că pentru unii din semenii noștri chiar este – Catastrofa umanitara… Aceasta se întâmplă în prezentul zilelor noastre, când se spune că suntem evoluați, că am ajuns la un nivel de civilizație avansat…. când tone de mâncare se aruncă în alte părți unde este prea din abundență. O asemenea poveste îmi spunea bunica despre foamete în anii de după al doilea război mondial, când i-au murit câțiva copii…

Poate că așa este scris să te lupți cu morile de vânt din existență… care privesc impasibile la cursul vieții noastre. Poate că unii dintre noi vor apuca deceniul… hell poate anul viitor clipa următoare… dar câți ar avea tăria și puterea să renunțe la viață pentru că este lipsită de iubire… sau câți ar avea energia să lupte până la moarte pentru trăirea ei… dar din punct de vedere material sunt doar cifre pe tabla vieții… în planul sufletelor în schimb este inadmisibil.

Depinde doar de noi dacă va fi spre bine sau spre rău… asta ca s-o spun din cărți sau pentru a arăta optimismul care se poate construi ușor din vorbe, dar în realitate este mult mai tragic. În realitate nimic nu poate fi scris sau schimbat în afară de ceea ce este pus deja pe axa timpului… singurul lucru posibil poate, care ne este permis, este să ieșim din limitarea timpului pentru o clipă și să privim eternitatea sufletelor noastre, prin trăirea iubirii divine și absolute, pentru că asta este energia divină care alimentează sufletul spre evoluția sa, îl călăuzește spre eliberarea sa din ghearele destinului. Dar doar atât îți este permis pentru că în plan material în schimb nu poți face nimic mai mult decât îți este permis, astfel până și Iisus a trebuit să se supună soartei sale, deși a văzut dinainte ceea ce i se va întâmpla. Dar una e să vezi și alta să trăiești să treci prin fiecare clipă în realitate nu doar ca într-un vis. Astfel în ultimele clipe fiind slăbit de puteri, a strigat: „Eli Eli lama sabachthani?”. Iar dacă privim în trecut asta nu prea a salvat pe mulți dintre noi, ba chiar a adus multă suferință din partea celor care reprezentau biserica și o foloseau ca un mijloc pentru atingerea scopurilor lor.

Concluzie: sufletul îl mai putem salva dar trupul nu se știe niciodată…

Deci ar trebui să luptăm mai mult pentru suflet decât pentru trup așa cum se întâmplă în prezent în societatea noastră… poate doar atunci lumea va fi mai fericită, mai purificată… și mai evoluată.

Trăiește clipa… și ciudat cum o trăiesc majoritatea dintre noi… în distracție și uitare de sine.

Fugi de rana adâncă din viața ta… încerci să uiți pe cât poți de existența sufletului tău, că va trebui cândva să treci prin suferință ca să îți poți întâlni sufletul. Dacă la naștere măcar nu ești conștient de durere, pentru a-ți elibera sufletul va trebui să treci conștient prin fiecare clipă de durere provocată de ruperea legăturilor cu planul material. Mda… mai devreme sau mai târziu toți va trebui să trecem prin această durere insuportabilă… puțini sunt cei care vor reuși să aducă și trupul la această regăsire a sufletului lor. Asta în primul rând pentru că sufletul doar tolerează trupul așa cum este la majoritatea dintre noi – murdar, alterat, plin de dorințe, oricând gata să fie mâncat de viermi.

Fără iubire… chiar în forma cea mai slabă… toți am refuza să mai trăim fie și o clipă pe acest pământ… și totuși noi o tratăm cu indiferență, încă nu ne-am plecat capul în fața existenței sale… încă nu vedem sămânța divinității în trăirea ei… încă nu vedem că iubirea este dumnezeul nostru pe care îl căutăm de când am devenit conștienți de existența noastră pe acest pământ…. încă nu înțelegem de ce uneori suntem triști sau când golul interior nu poate fi umplut de nimic… nici măcar de durere și suferință.

Cândva mi se spunea că sunt fericit că eu pot trăi iubirea la un asemenea nivel de conștientizare… dar le spun că este de fapt un blestem… pentru că trebuie să trăiesc viața pe care nu mi-o doresc, că trebuie să accept tot ceea ce există în destinul meu… pentru că nu depinde numai de noi, ci depinde și de alegerile celorlalți… dar mai ales depinde de acel Dumnezeu care se pare că în astfel de momente fuge din existența noastră… dar și mai rău că deși trăiesc iubirea, în loc să aducă fericirea, aduce suferință și durere surdă în această inimă, care mă întreb cum naiba de nu s-a îmbolnăvit încă. Când trăiești iubirea nu poți privi cu ochi goi tot ceea ce se întâmplă atât în viața ta, cât și în a celor apropiați, iar asta se multiplică cu cât vezi că peste tot în lume primează suferința.

Ești fericit că trăiești iubirea, dar în schimb simți durere… pentru că fericirea este în interior, dar în afară este doar suferință… ești fericit cu adevărat când închizi ochii pentru o clipă și uiți de tot ceea ce este în afara ta… dar asta nu este oare la fel cum fac ceilalți și închid ochii interiorului prin trăirea distracției și a uitării de sine. Ceea ce au în comun și unii și alții este doar uitarea de sine… pentru că atunci când nu uiți și ești conștient, de fapt tot ceea ce simți este o suferință insuportabilă… nu atât pentru destinul propriu, cât pentru al existenței în sine.

Este frumos când poți trăi doar în tăcere, dar când iubirea este precum aerul, liniștea nu va intra în viața ta decât când ori vei fi adormit pentru totdeauna… ori atât în interior cât și în plan material inima își găsește alinarea.

Dacă ar fi varianta scurtă aş spune că am aşteptat să treacă timpul… dar de fapt mi-am ocupat timpul cu câteva proiecte și într-adevăr am așteptat să încasez recompensa, ca să pot porni într-o aventură pe care am tot amânat-o de ceva timp. În același timp am avansat și m-am pregătit sufletește și am pus în funcțiune mindset-ul pentru proiectul nou la care lucrez de ceva timp mental. Pentru partea spirituală am încercat să „scrijelesc” câte ceva în acest articol – Să vorbească și tăcerea…, iar pentru partea materială arunc în aer tot ce a mai rămas pe ultima „sută de metri gânduri” pentru destinul actual și mă arunc în neantul destinului viitor cu speranță de mai bine… pentru că până acum nu am fost mulțumit deloc de turnirul destinului în care am fost înfrânt… cel puțin sufletește… de cavalerul decepțiilor „fără număr”.

Ca rezumat – am stat mult în liniște… m-am întâlnit cu EU-l meu și l-am cunoscut astfel mult mai bine, mi-am depășit limitele în meditație, am ascultat muzica interiorului în clipe eterne, iar ca maestru spiritual am avut rugăciunea inimii… și în tot acest timp am stat la „umbra” iubirii.

Cât despre viitor doar tăcerea va putea spune mai mult decât cuvintele umile pe care le-am tot aruncat de peste un an pe acest blog… Sper să auzim numai de bine pe viitor!

Dar zi de zi sufletul a câștigat teren în fața gândirii care pusese stăpânire pe existența mea în ultimii ani. Dar nu este prima dată când se întâmplă… iar acest lucru se repetă pentru că încă nu am învățat lecția. Omenirea nu este pregătită pentru viitorul în care iubirea va păși alături de noi în destinul nostru precum gândirea face parte clipă de clipă din viața noastră. Sper ca aceasta să fie ultima lecție din viața mea pentru că nu îmi plac lucrurile care se repetă fără a rămâne nimic în viață decât amintirea a ce a fost… dar nici amintirea a ce va să fie nu aș dori în existența mea.

Pentru că sunt adeptul determinismului cuantic, în care avem un set de alegeri… care pot fi chiar nelimitate… dar cu fiecare alegere pe care o facem, destinul se face cunoscut în următoarele clipe și de multe ori prindem crâmpeie din aceste valuri ale existenței. Singura diferență o face clipa prezentă… aceea nu poate fi falsificată, nici măsluită. Dacă cineva va dori să aibă libera alegere va trebui să trăiască total în prezent, dar să fie conștient de fiecare clipă atât din interior cât și din exterior. Să fie așa de treaz încât vântul care mângâie copacii din jurul său nu va trece neobservat, dar nici norii jucăuși de pe cer, iar aerul pe care-l inspiră nu va fi doar aer…

Poți simți forța alegerii pe care o faci în acele momente de conștiență totală, de întâlnire între suflet și gândire, în care te întrebi dacă alegerea pe care o vei face este determinată sau nu de gândire sau de suflet… sau de dorințe. Dar fără iubire suntem fără busolă în alegerile pe calea cea bună din destinul nostru. Asta nu înseamnă că nu vom mai alege suferința, dar când vor sosi necazurile nu vor mai fi o necunoscută, ci vor da o nouă direcție vieții tale, pentru că astfel cu fiecare alegere conștientă vei vedea ce îți face bine și ce te îndepărtează de tine însuți.

Vorbesc cu plăcere despre iubirea absolută și infinită, simt cum totul se aprinde în mine atunci când întâlnesc o persoană însetată după această trăire, când caută răspunsuri pe care nu le poate afla decât prin multă practică și dăruire cercetând cu atenție fiecare colț din interiorul său. Vorbesc mult și frumos, dar până la un moment dat în care simt că am spus tot ce poate fi spus, iar restul sunt doar umbre ale cuvintelor dinainte. Pentru că fără practică și fără trăire nu se poate testa ceea ce spun sau descriu. Atunci când simt că doar tăcerea mai poate spune ceva nou celor din jurul meu devin tăcut dar atent.

Cu toții ar trebui de fapt să învățăm limbajul tăcerii, pentru că acesta aparține sufletului. Sufletul nu are nevoie de cuvinte ca să existe, ca să creeze minuni în jurul său… are nevoie de multă tăcere ca să-și facă cunoscută prezența în gândire, dorințe… în existența ta. Astfel va putea prelua controlul pierdut de Adam când a ales calea gândirii, când a început să își pună întrebări de care nu avea nevoie în existența sa pentru că deja știa totul… dar nu era conștient de asta. Este ca atunci când ai ochelarii pe nas dar ai uitat de existența lor și îi cauți peste tot în jurul tău, dar nu ești conștient că altfel nu ai putea vedea ceea ce cauți, dacă nu ar fi la locul lor.

A sosit momentul să vorbesc prin tăcere, și să gust mai mult din viața care se întâmplă în jurul existenței mele. Simt că nu mai am nimic de spus… doar practica iubirii va mai putea dărui ceva cu totul nou atât în existența mea cât și în existența voastră.

Am așteptat ceva timp ca acest lucru să se întâmple, pentru că l-am dorit din prima clipă când destinul mi-a furat ce aveam mai de preț în existență, dar poate acest lucru a fost ca să învăț că nu doar o imagine poate fi așezată pe tronul iubirii lumești, ci sunt milioane însetate după iubire, dar majoritatea sunt novici pe această cale în regăsirea iubirii pierdute în adâncul inimii.

Nici o alegere pe care dorești s-o faci nu va fi lăsată să se întâmple decât atunci când sosește ceasul ca să prindă viață în existența ta. Este ca și cum ai alerga de la un capăt la altul al unei scene în care cei de pe margine te lovesc cu bâtele. Poate vei reuși să ajungi la celălalt capăt sau poate vei fi înfrânt pe parcurs. De aceea îți trebuie un scut ca să reziști la loviturile destinului… Scutul meu a fost trăirea iubirii, atât a celei lumești cât și a celei nevăzute care se reflectă în aceasta. Altfel nu aș fi reușit să rezist nici o clipă, dar mai ales nu aș fi rămas decât cu regrete sau ură pentru un destin pe care-l simțeam cu mult timp înainte să se întâmple. Atât că una e să-l simți sau să-l vezi, dar este mult mai greu ca să-l trăiești… să simți fiecare lovitură nu ca într-un vis ci așa cum este de fapt în realitate… dureros și insuportabil uneori, încât moartea pare o glumă de cele mai multe ori față de restul.

Da… în sfârșit a sosit timpul ca să vorbească și tăcerea…

Nu cred că este ceva de condamnat când cineva care s-a săturat să mai primească lovituri de la destin, să-i întoarcă palma la rându-i renunțând să mai fie „sclav”. Poate de aceea religiile condamnă acest act mai ceva ca pe o crimă… deși poate acesta ar fi singurul act în care se reflectă libertatea de a alege. Sună morbid, dar trebuie un mare curaj să poți ieși din jocul destinului și mai ales trebuie să rupi toate lanțurile gândirii. Deși sunt adeptul determinismului, ceea ce ar presupune că nici măcar actul de a renunța la viața ta dăruită de destin nu este întâmplător sau liberă alegere, gândirea mea fiind depășită demult de aspectele duale, adică pentru mine „da” și „nu” sunt două aspecte ale aceluiași lucru, întotdeauna există loc și pentru liberul arbitru. Dacă le unești obții o proiecție mult mai apropiată de realitate decât dacă le separi. Dar a putea înțelege așa ceva înseamnă să treci peste barierele gîndirii logice… te poți apropia prin logica abstractă totuși de o acceptare a acestui fenomen. Dar pentru astfel de discuții nu există limită, deci nu voi continua, mai adaug doar că teoria cuantică aplicată la nivel existențial este mai apropiată de viziunea mea asupra existenței decât celelalte.

teoria cuantica

Visele pot fi legate de existență, de un plan imaginar sau legat de lumea spirituală. Dar toate sunt la fel – iluzii, pentru că singurul mod de trăi în realitate este să nu visezi. Altfel toate proiecțiile tale mentale pot influența mai mult sau mai puțin realitatea în care trăiești. Nu degeaba se spune în religie că până și faptul de te gândi la un lucru considerat păcat, dar fără a-l făptui, este un păcat mai mare chiar și decât a făptui acel lucru. Asta cred că subliniază și mai mult puterea gândirii, iar efectul gândirii și „visurilor” noastre este reflectat în societatea în care trăim. Manipularea și influențarea modului în care să ne trăim viața este reflectată peste tot în jurul nostru și creează dependența de lucrurile de care nu avem nevoie.

În zilele noastre „zeitățile” sunt oameni normali cu puteri mai mari decât ale lui Iisus în a influența modul de viață și chiar viața multor semeni. Vedetele din orice mediu (cântăreți, actori, scriitori, etc.), oamenii de succes, oamenii cu talente deosebite, sunt noii zei. Dar aceștia sunt mai „periculoși” decât zeii nevăzuți sau închipuiți, pentru că aceștia sunt palpabili, le vedem influența în jurul nostru în viața sau gândirea semenilor noștri. Evoluția omenirii, implicit a sufletului uman, nu va putea avea loc atât timp cât societatea și gândirea este egoistă, îndreptată asupra competiției, afirmării și luptei care creează fals și suferință, pentru că este anormal ca unii să aibă parte de bogăție nemăsurată, ca tot ei să spună că ceilalți din jur nu muncesc prea mult, sau că nu au luptat prin orice mijloc să ajungă ca și ei. Într-o societate ideală viitoare, omenirea nu va mai lăsa resursele și puterea în mâna a câțiva oameni, care să lupte doar pentru interesele lor sau ale celor din jurul lor, ci va gândi la nivel global, resursele și bogăția vor fi distribuite în folosul comunității și fără a mai distruge sau polua natura. Astfel nu va mai exista foame sau lipsuri, dar chiar dacă va exista va fi suportată de toți, ceea ce va crea un cadru mult mai apropiat de evoluție decât la momentul actual.

Societatea actuală este falsă, pentru că se bazează pe un lucru fals – banii, iar în ultima vreme poate că acest lucru este simțit din ce în ce mai des prin crizele inventate, pentru că nimic nu este real de fapt. Este știut că cine deține mai mulți bani, aceia controlează totul la ora actuală. Dacă nu ar mai exista bani, iar valoarea lucrurilor nu ar mai fi „umflată”, societatea așa cum o știm ar înceta să mai existe… dar nici nu ar mai putea fi controlată. Pentru că nevoile umane în realitate sunt foarte mici… sunt existențiale. Fericirea este dăruită de lucruri care nu pot fi cumpărate sau evaluate în planul material. Iar modul implementat în gândirea societății în care trăim este dat de nivelul de consum, de nevoi și vicii inventate și create tocmai pentru a stăpâni gândirea noastră. Un exemplu este tutunul – el este folosit de veacuri, dar influența chimică și substanțele care creează dependența în folosirea lui, au generat problemele și cauzele legate de sănătate, pentru că atacă sistemul imunitar. Deci s-a creat dependența ca apoi să se crească prețul și cu toate metodele de stopare a consumului, de fapt produce mai mulți bani și mai mult rău decât oricând. Cred că de fapt este scos țap ispășitor pentru toate celelalte probleme nevăzute din existența noastră, precum poluarea și faptul că majoritatea lucrurilor din jurul nostru afectează gândirea și sănătatea noastră. Nu spun că este un lucru bun, dar implementarea ideii că face rău după ce ai lăsat acel lucru decenii întregi să facă rău, este la fel de rău ca implementarea ideii că sexul este un păcat.

A visa este un lucru bun într-o oarecare măsură, dar visul tău ar trebui să fie imposibil, pentru a fi vis cu adevărat, altfel este doar o refulare a dorințelor tale materiale sau spirituale. Atunci când visezi în somn, realitatea așa cum o știi nu mai există, iar unii pot vedea în somn lucruri din realitate înainte de a se întâmpla. Când visezi cu ochii larg deschiși, nu mai poți ignora realitatea și atunci vei dori ca visul să devină realitate, acționând pentru îndeplinirea lui. Astfel unii realizează lucruri în planul material care par imposibile pentru unii, iar alții creează în plan sufletesc trăiri imposibile pentru cei care luptă pentru visele în plan material. Depinde de lumea pe care o alegem să ne dăruim viața sau viitorul, dar mai sunt puțini care nu mai visează deloc. Pentru că visele sunt pentru copii, iar oamenii maturi nu mai visează, ci muncesc pentru visele copiilor.

Nu putem ști dacă lumea în care trăim nu este de fapt un vis până nu ne trezim cu adevărat, până nu vedem cu adevărat cine suntem, dacă suntem mai mult decât acest trup, sau dacă ceea ce au visat alții despre suflet este adevărat. Într-un fel majoritatea simțim că totul este un vis… mai frumos sau mai urât, dar puțini dorim să ne trezim cu adevărat la realitate… să nu mai visăm cu ochii larg deschiși.

Egoismul uman nu are limite… am distrus tot ce era în jurul nostru pentru a putea să ne fie nouă cât mai bine, fără să ne doară de natura care ne-a dat viață sau de semenii care trăiesc de pe o zi pe alta. Există oameni incredibil de bogați… nu sufletește ci material vorbind… și există oameni incredibil de săraci tot material vorbind. Măreția unui suflet nu este dată de gradul de realizare în plan material, dar nici de sărăcie. Un suflet nu se eliberează prin numărul de oameni pe care i-ar ajuta din punct de vedere material sau prin binefacerile pe care le-ar lăsa în folosul umanității… Uitați-vă în jur și veți înțelege ce spun: oamenii sunt în continuare „mizerabili”, sau se simt așa majoritatea, unii mor de foame, alții nu pot să cheltuie cât câștigă, toate descoperirile ajută de fapt doar pe unii dintre noi, în nici un caz pe majoritatea… și în nici un caz dacă nu stai bine din punct de vedere material. Societatea a evoluat aparent, dar problemele existențiale sunt aceleași de milenii. Unii vor spune că acum sunt mai mulți care au o viață socială mai bună, dar dacă privim la cifre, este exact invers. Populația a crescut la cifre incredibile… și crește an de an… sau mă rog doar două nații cresc cât toate la un loc…

Considerăm că această planetă ne aparține și suntem stăpâni peste tot ceea ce ne dăruiește prin creația ei. Ciudat mod de a respecta ceea ce ne-a dăruit viață și ne hrănește nu doar trupul dar și sufletul. Iar dacă în viitor vom suferi din cauza greșelilor noastre, vom da vina tot pe ceea ce am încercat să distrugem. Bunăstarea materială, sau lupta pentru realizarea ei de fapt distruge existența și nu lasă sufletul să aspire la libertate. Dacă oamenii ar încerca din nou să trăiască simplu și să asigure exact cât este necesar trupului și sufletului, viața noastră ar fi doar fericire și împlinire. Dă Cezarului ce-i al Cezarului, adică trupului hrana de care are nevoie, iar lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu, adică sufletului hrana de care are nevoie. Dacă unul este limitat (trupul) și trebuie să fie hrănit cu măsură, altul (sufletul) este nelimitat, deci hrana sa nu va trebui să fie limitată. Dar noi facem exact invers, iar de aici vine sursa nefericirii noastre. Considerăm de altfel că gândirea noastră este evoluată, că mintea noastră este la un nivel de evoluție avansat, suntem la culmea evoluției speciei noastre. Dar suntem precum maimuțele pe care noi le considerăm mult sub evoluția noastră… mă refer în plan spiritual. Considerăm că faptul că facem calcule complexe, sau am descifrat unele secrete legate de existența noastră, ne ridică mult peste animalul care zace în noi. De fapt doar câțiva dintre noi au descoperit aceste lucruri… doar câțiva au avut acces și au înțeles și descoperit acestea. Restul suntem la fel de înapoiați precum maimuțele față de delfini în comparație cu cei care sunt numiți savanți ai societății noastre. Deci inegalitatea în cadrul existenței este universală, nu doar în plan material, dar și al gândirii, la fel este și în plan spiritual.

Avem de fapt acces la informație în funcție de capacitatea noastră intelectuală actuală, la fel și în plan spiritual. Dar pe axa timpului tot ce a fost și tot ceea ce va fi există de la începutul creației. Trebuie doar să obții „aprobarea” s-o vezi dincolo de limitele timpului. La fel și în plan spiritual trebuie să urmezi niște reguli și să practici mult până ce vei putea primi informațiile existente odată cu creația sufletului tău.

Problema omenirii, chiar și în plan religios vorbind, nu doar existențial, este că omul fiind limitat în gândire limitează și puterea divinului, spunând chiar că este o idee inventată tot de el pentru a putea avea un ideal. Să luăm de exemplu așa-zișii atei, pentru că am cunoscut câțiva, care nu cred în puterea decretată în religii, dar totuși cred într-o inteligență universală, care guvernează universul și tot ceea ce conține. Doar un prost și înapoiat ar putea crede că nu există nici o altă putere peste existența sa (și sunt destui din aceștia)… dar viața are grijă să educe astfel de specimene… de aici se vede cât de înapoiați suntem. Majoritatea nu suntem fericiți, dar chiar și nivelul celor care se consideră fericiți este departe de adevăr. De fapt nu există nimic pe acest pământ care să aducă adevărata fericire, pentru că noi nefiind evoluați nu putem înțelege ce este fericirea de fapt. Să fie doar împlinirea simțurilor, sau doar lipsa de griji… ceea ce împlinește sufletul?!

Limitarea aceasta o vedeam de acum 18 ani peste tot în jur, chiar și în religie… Este folosită și manipulată existența lui Dumnezeu după dorința și necesitățile timpurilor si oamenilor care au avut acces la informațiile spirituale. Dumnezeu se lasă modelat și acceptat în existența noastră după cum are nevoie fiecare. De aceea de multe ori ni s-a impus de către alții cu forța modul actual de gândire, iar tot de aici vor veni toate problemele viitoare. Pentru că puterea unei religii este dăruită atât de numărul de adepți, cât și de cei care au adus informații mai complete și notorietate acelei religii. Dar la ora actuală lumea este într-o criză nu doar materială, dar și spirituală. Pentru că tehnologia a adus în societate o oarecare bunăstare materială, dar a făcut în același timp să dispară misticul și inocența minții noastre. Lumea pare astfel că a evoluat, dar de fapt stă pe loc și se învârte ca un titirez. Întoarcerea la lucrurile simple, la rugăciune, viața moderată și respectul asupra existenței pot dărui un început pe calea eliberării sufletului. Societatea și tehnologia au furat ce aveam mai de preț în existența noastră. Mulți trăiesc fără să fie conștienți de existența lor. Fără să privească cerul, fără să mai simtă mirosul naturii în sufletul lor, fără să privească măcar o clipă zilnic în interiorul lor, oamenii sunt condamnați la nefericire, iar asta dacă vor uita, nu va mai fi nimeni la un moment dat să le reamintească, dar şi chiar dacă ar mai fi nu vor mai putea înţelege, pentru că nu vor mai avea nimic în jur să le dăruiască aceste stări.

Iubirea divină se aseamănă cu o persoană îndrăgostită, care acceptă orice, chiar şi să fie sclav, doar ca să fie în preajma persoanei iubite. Se lasă folosită, manipulată, batjocorită, numai să nu fie respinsă cu totul, pentru că fericirea existenţei sale nu stă în împlinirea dorinţelor sale, ci în dăruirea fericirii persoanei iubite. Iar dacă persoana iubită nu va mai avea nevoie în existenţa sa de ea, atunci poate să dispară pentru totdeauna din existenţă pentru că viaţa nu mai are un rost, decât atât timp cât măcar a putut sădi în inima persoanei iubite sămânţa iubirii veşnice, nu pentru o persoană ci pentru însăşi existenţa iubirii în suflet.
Iubirea există în sufletul nostru pentru că ea este cea care i-a dat viață, este cea care-l împlinește și este cea care-l face fericit. De aceea iubirea omenească orbește, poate dărui aceeași exaltare pe care o ai în fața naturii, a lucrurilor minunate din existență, în prezența persoanei iubite.

Iubirea omenească este doar începutul, doar sădirea sămânței în sufletul nostru, iar dacă va înflori va depinde doar de noi atât prin acțiunile noastre, dar mai ales prin acceptarea existenței sale în sufletul nostru.

Acum vreun an aș fi zis că viața mea este urmărită de necazuri, de răul imanent ascuns în gândirea noastră, că nu se merită trăită… dar aș fi avut dreptate într-un singur sens… nu se merită trăită fără existența iubirii în viața noastră. În rest tot ce s-a întâmplat în viața mea a fost spre binele meu, implicit spre fericirea mea.

Trăirea iubirii divine are efect de bumerang, iar traiectoria sa în viața noastră este elipsoidală. În anumite locuri se intersectează cu viața noastră și ni se dezvăluie existența ei, dar în rest nu putem fi decât conștienți de existența ei în jurul vieții noastre. Cel mai greu a fost când eram conștient că sufăr degeaba, că tot ceea ce mi se întâmplă nu e deloc grav, dar mai ales că timpul va trece peste toate, singura problemă era depășirea lui. Poate dramatizarea a fost din cauză că nu era ceva nou, lupta cu mintea am avut-o de multe ori înainte, dar de fiecare dată pare ceva nou, pentru că este trăită în timp real, iar asta dă unicitate fiecărui moment, deși este la fel. Percepția noastră este diferită, dar momentele sunt la fel, trăirea iubirii este la fel, nu există mai mult sau mai puțin, mai curat sau mai murdar, mai intens sau mai slab. Iubirea se reflectă la fel în existența noastră, nu vine cu măsură ci se revelează exact așa cum este, fără dualismul și limitarea închipuite de mintea noastră. Deci problema este doar în ograda noastră, în mintea noastră limitată. De aceea ni se pare că uneori trăim iubirea mai intens decât în altele, sau că ceea ce trăim nu mai este la fel de intens ca în trecut. Dar uneori sunt de ajuns câteva momente de criză ca să ne dăm seama că lucrurile nu erau chiar așa cum ne închipuiam noi.

Mintea noastră înșelătoare ne dă impresia de satisfacție, de liniște, de evoluție, în momentele când luptăm pentru lucruri mărunte, dar totul se termină de obicei aproape imediat cum s-au îndeplinit, pentru că la scurt timp se instaurează rutina și plictiseala în viața noastră. Un suflet care a gustat din iubire cu adevărat și simte că viața este mai mult decât ceea ce vedem în jurul nostru, va simți nevoia să lupte până la moartea gândurilor cu nimicurile din jurul egoului existenței dăruite la nașterea sa în lumea materială.

Totul în viața noastră se petrece pentru a face sufletul să fie conștient de existența și menirea sa. S-a vorbit mereu de sensul existenței noastre, scopul vieții noastre, eliberarea din sclavia gândirii noastre, cunoașterea celui care ne vorbește mereu în interior și nu ne lasă o clipă în pace… până nu îl asculți cu adevărat. Pentru că atunci când vom învăța să ascultăm pe cel care ne vorbește în interior, vom găsi liniștea și fericirea în existența noastră… Și cum îl poți auzi dacă mintea ta trăncănește mereu ca o moară stricată. Liniștea repară această anomalie din interior și astfel vom putea vedea în sfârșit ceea ce se ascunde acolo. Din acel moment vom avea respect și venerație pentru dumnezeul din interiorul nostru… pentru că toți ascundem dumnezei înăuntru, și ne închinăm la idolii din afara noastră, inclusiv la trupul, pasiunile și dorințele noastre. Dumnezeul din interior este același pentru toți, dar fiecare îl percepe diferit sau deloc, pentru că mintea lăsată de capul ei se va juca cu viața noastră închipuind și creând tot felul de idealuri, scopuri, jocuri, scenarii… Totul doar pentru a te îndepărta de „tine” însuți, pentru a se așterne cât mai mult praf pe oglinda inimii tale, pentru a pune ochelarii de cal cât mai bine pe ochii sufletului nostru, adică pe mintea noastră. Ne identificăm așa de bine cu gândurile și cu mintea noastră încât uităm cine este „stăpânul” din interiorul nostru. Sau majoritatea nici nu suntem conștienți de existența sa, cu atât mai puțin chiar și dacă ni se spune, sau suferința din viața noastră lăsată pentru a ne trezi din „somn”… nimic nu va reuși să ne dea palma care ne trebuie pentru a apuca drumul eliberării sufletului.

Sunt atâtea lucruri și informații, care cândva erau considerate sfinte, în jurul nostru… aflate la îndemâna noastră pentru a scăpa din capcanele întinse peste tot ca o pânză de păianjen peste existența sufletului nostru. Aceste informații nu erau revelate si dezvăluite decât celor inițiați, nu erau accesibile neofiților. Este adevărat că este așa de multă informație încât nu mai poți desluși ce este de folos și ce nu în ajutorul sufletului. Dar rugăciunea continuă și atenția îndreptată spre interior, vor aduce liniștea și conștientizarea necesară pentru a înțelege si cerne de ce are nevoie cu adevărat sufletul nostru.

Sufletul nostru are nevoie de trei lucruri pentru a fi cu adevărat fericit și împlinit:

1. - 1. Rugăciune continuă după cum s-a spus: “Rugaţi-vă neîncetat!“
2. - 2. Atenția continuă precum un observator, denumită și trezvie
3. - 3. Iubire adevărată, căci: „Dumnezeu este IUBIRE!”

Acestea trei se împletesc și completează una pe cealaltă, așa că dacă pornești prin oricare pe calea eliberării sufletului, implicit se vor revela pe parcurs toate. Sunt doar două cărți pe care le recomand, deși este de ajuns doar una… Pelerinul Rus și Mica Filocalie a Rugăciunii Inimii… pentru a fi de ajutor pe calea rugăciunii neîncetate și eliberarea sufletului din chingile existenței.

Poate că și Cartea „Inimi ale Iubirii” vă va fi de ajutor atunci când va începe să ardă în interior iubirea absolută și infinită sau când crezi că iubirea omenească este reflecția iubirii infinite și absolute în sufletul nostru….

Școala de suflete numită viață, este grea doar pentru cei care nu văd în viața lor lumina din interiorul lor, care nu luptă pentru eliberarea sufletului, care lasă gândirea să le guverneze viața, deși sufletul lor este trist și pustiu, tânjind după ceea ce-l face fericit – Iubirea Infinită și Absolută…

Ajungem să trăim iubirea la un moment dat, dar vom continua să suferim prin acţiunile celor pe care-i iubim sau credem că datorită lor ni se datorează trăirea din interiorul nostru. În realitate ei doar au jucat un rol în această piesă de teatru numită viață, așa cum și noi la rândul nostru îl jucăm pe cel care ni s-a hotărât de la naștere. Depinde doar de noi de la momentul în care ni s-a dăruit trăirea iubirii până la primul moment de suferință, dacă vom lupta toată viața pentru conștientizarea existenței sale în interiorul nostru, sau vom renunța la trăirea și împlinirea ei. Pentru că trăirea ei nu este condiționată de cei din jurul nostru sau de cei față de care o trăim, sau care ne-au provocat scânteia care a trezit focul de mai târziu. Iubirea este o calitate a sufletului nostru, este ceea ce i-a dăruit existența și ceea ce îi dăruiește conștiința existenței sale, dar în același timp ceea ce îi dăruiește un scop în această viață, ceea ce îl face fericit prin însăși existența sa în interiorul nostru.

Trăirea iubirii reprezintă de fapt trezirea sufletului nostru, așa cum te trezești din somn, un somn provocat de oboseala si activitatea unei zile normale din viața unui om. Iubirea dăruiește conștientizarea existenței si esenței noastre, faptul că suntem mai mult decât gândire si instincte animalice, că suntem după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Dumnezeu este Iubire!), cel puțin în această privință toate religiile mari sunt de acord. Spală-te astfel pe ochii inimii și trezește-te din somnul etern pe care-l trăiești de la nașterea trupului tău, altfel ori că mori în trup după timpul care îți este sortit, ori că ai muri de la naștere, nu va fi mare diferență. Diferența o va face trăirea iubirii și calea pe care o vei urma de-a lungul vieții tale.

În timp ajungem să realizăm că acțiunile noastre care au provocat suferință, au fost spre binele celor implicați, iar la rândul nostru ne-am primit răsplata acțiunilor noastre prin alte suferințe viitoare. Asta se întâmplă pentru că nu putem disocia interiorul de exterior, că nu putem să ne separăm de sentimente, de gândire, suferind fără suport, identificându-ne cu ceea ce ne provoacă si ne face să acționăm inconștient. De-a lungul vieții noastre ar trebui să fim în același timp observator, cel care privește și care ia notițe de ceea ce se petrece în interior. Trinitatea se petrece și în adâncul ființei noastre, nu doar în împărăția cerurilor.

Suferi pentru că trăirea ta nu găsește realizare și în exterior, dar deja ar trebui să fii fericit pentru că iubirea se întâmplă în interiorul tău, restul prea puțin contează. Iubirea omenească este doar impulsul dat de divinitate pentru suflet ca să fie conștient de existența sa, de drumul pe care îl are de parcurs, de calea pe care o are de urmat pentru a se elibera de lanțurile gândirii. Crezi că nu poți să evadezi din lumea în care trăiești, fiind înlănțuit de sentimente, de obiceiuri, de rutina pe care ai învățat-o sau ți-a fost inoculată de familie, tradiție, preconcepții ale celor din jur. Dar de fapt într-o clipă poți evada din lumea în care trăiești pentru a te arunca în necunoscut. Singura problemă este mintea ta, barierele pe care le pune sufletului tău pentru a vedea lumina care să-l orienteze pe calea sa. Iubirea este busola care ne ghidează sufletul spre eliberarea sa de sclavia în care trăiește de la crearea acestei lumi. De aceea vezi familii fericite trăind în simplitate și bucurându-se de lumea mică și plină de suferințe în care trăiesc, pentru că visurile lor se centrează în jurul a ceea ce simt, nu în jurul gândirii, nu luptă si nu doresc să calce în picioare ceea ce trăiesc pentru a realiza nu știu ce vis de măreție sau împlinire profesională, pe care mai târziu să-l arunce conștienți de lipsa de valoare pe care o are. Cei care fac asta mai devreme sau mai târziu vor ajunge să simtă pe pielea lor cât de urât a devenit mediul pe care singuri l-au creat și ales ca busolă în viața lor.

De la nașterea lumii sunt două tabere care pun în balanță liberul arbitru si puterea de a-ți lua viața în propriile mâini fără amestecul divinității sau al unor forțe superioare, care ne guvernează viața. Mă număr printre cei care nu cred că avem puterea de decizie în destinul nostru, avem o marjă de alegeri care doar ne dau impresia că suntem liberi, că putem muta munții din loc, și dau dreptate celor care după multe sacrificii si încercări au spus că nimic nu se face fără voia lui Dumnezeu, nici măcar un fir de păr nu se mișcă fără voia sa. Iar aceștia chiar erau liberi, puteau face orice și-ar fi dorit pentru că au ajuns la sursa existenței, dar iubirea si dăruirea față de trăirea lor a făcut ca ei să se sacrifice în final pentru eliberarea altor suflete care simțeau foamea din sufletul lor după divinitate, după natura existenței noastre. Poate de aceea mulți simt și acționează în consecință, pentru că în sinea noastră avem certitudinea puterii care zace înăuntrul nostru, simțim că dacă am avea destulă credință am muta munții din loc, dar nu suntem conștienți că asta nu se face prin voia noastră, ci prin voia lui Dumnezeu care a plantat sămânța puterii sale în interiorul nostru.

Egoul nostru prin inconștiența sa vorbește fără sens, pentru că de la vorbe până la fapte este cale lungă. Văd în jurul meu oameni care acționează si cred că totul li se datorează inteligenței și puterii lor de a face lucrurile să se întâmple. Oameni inconștienți și orbi, pentru care într-o clipă imperiul creat de mintea lor, se poate dărâma precum un castel de nisip luat de apă. Sunt doar exemple pe care viața le lasă în societatea noastră pentru a face oamenii să spere, să creeze, să viseze la o lume mai bună, ca să nu o ia razna dacă s-ar trezi și ar vedea mizeria și minciuna în care trăiesc.

Astfel vedem “mizerabilii” din jurul nostru și mergem mai departe spunându-ne că nu luptă destul, că nu muncesc destul, că nu își sacrifică viața pentru a o duce mai bine, dar avem și exemplul celor care calcă tot în picioare pentru a-și realiza visurile materiale ale egoului lor. Culmea este că aceste “maimuțe” îi conduc pe cei inteligenți care lucrează astfel pentru prosperarea imperiului maimuțelor stupide și nebune. Pentru aceștia un singur Dumnezeu există – BANII. Ei guvernează viața și existența lor, le dau puterea de a cumpăra viața celor capabili și profită de pe urma inteligenței si credinței celor care ar avea puterea de a se trezi și a schimba ceva în lumea în care trăim. Afacerile murdare au devenit curate, pentru că deși par că nu mai calcă în picioare curățenia sufletească, că lasă sufletul să se dăruiască și să se elibereze din lanțurile gândirii, de fapt îl înlănțuiesc și mai strâns. De fapt este o lume mai periculoasă decât lumea pe care o avem acum, alimentând mintea cu visuri, pentru că în planul virtual este posibil orice, dar asta tot nu va schimba existența noastră în ceva mai bun.

Doar dăruirea față de iubire, față de ceea ce ne face fericiți fără să investim nimic, fără să trebuiască să devenim ceva pentru a ne putea bucura de ceea ce se întâmplă în interiorul nostru, ne poate dărui șansa la o viață mai bună, la o existență în care toți suntem egali, pentru că acea scânteie există în toți, buni sau răi, proști sau inteligenți, evoluați sau la stadiul de maimuță. Trebuie doar să conștientizăm sursa trăirii noastre, să înțelegem că imperiul divin se află în interior, exteriorul fiind doar o reflecție a lumii minunate care se ascunde în adâncul ființei noastre. Astfel nu vom mai distruge lumea în care trăim, ci vom dori să trăim în armonie cu natura, pentru a nu lipsi sufletul de mediul în care trăiește fericit, fiind mai aproape de lumea sa, de esența sa.

Nu mai căuta fericirea în afara ta, pentru că sămânţa existenţei sale se află în interiorul nostru, depinde doar de noi dacă o vom face să înflorească, pentru că sămanţa cuprinde floarea în existenţa sa, restul se află în mâinile noastre, să o facem să crească, să se împlinească.